In fiecare dimineata ma trezesc la cinci si jumatate.Suna ceasul; intrerupe visul; eu ma trezesc (adica nu mai dorm in stilul traditional, dorm vertical); merg la buda; apas pe butonul cafeteriei...si tot asa pana la prima inghititura de cafea...Totul e robotizat...mecanic si fara haz. Niciodata nu mi_au placut "diminetile obligatorii"; diminetile cand trebuie sa ma trezesc pentru ca asa "s-a stabilit".Imi plac diminetile mele, atunci cand ma trezesc cand vreau si ma bucur ca "sunt".
Unde ramasesem?! La prima inghititura de cafea calda si cumsecade. In infantila mea imaginatie (uneori este chiar asa) cred ca inghititura asta de bautura maro_amaruie-catifelata imi este cel mai bun prieten matinal.In aces moment amarui-catifelat nu imi place sa vorbesc, nu imi place sa aud pe nimeni vorbind...trebuie sa am liniste ca sa pun ordinea necesara intre visul intrerupt si veghea ce tocmai trebuie sa inceapa.Dupa, merge un pic de muzica si o vorba glumeato-alintata. Cand mi se termina cafeaua din cana, plec...plec si nu imi place ca plec...
Acum, in toamna aproape sfarsita, la sapte fara douazeci, dimineata e intuneric, intuneric pe strada, pe case, pe pomi...peste tot, doar iluminatul public si frantuzesc ma ajuta sa nu ma impiedic. Merg repede. Sa nu ma intrebati de ce,pentru ca nu stiu. Eu dimineata merg repede chiar daca locul unde trebuie sa ajung nu este nici pe departe ceea ce imi doresc. Trec pe langa o brutarie, iar mirosul de paine coapta imi zmulge un zambet(mirosul asta ma impaca pe mine cu mine). Cobor strada in panta...pe langa mine trece o tanara negresa frumoasa si adormita.
La coltul strazii este o firma ce se ocupa de starpirea gandacilor de orice fel si a animalelor daunatoare locuintei.Am dedus asta din desenele de pe geamuri cu gandaci si soareci maaaaariiii de tot. In fata ei sunt intotdeauna trei,patru barbati care stau de vorba. Trec de ei si ajung in statia de autobuz. Intotdeauna aceleasi trei persoane pe care le recunosc: o tanara micuta si draguta pe care mi-o imaginez intr-un costum de elf; o "mama de familie" (asa zic francezii la mame) adormita pe jumatate; o blonda de vreo trezecisicinci de ani care asculta muzica si tine ritmul cu capul (e un spectacol) si un domn a carui varsta imi e greu sa o presupun.Dupa cinci minute de asteptare vine si autobuzul.Gasesc loc,ma asez si ma uit la ceilalti.Un domn de culoare cu un carucior cu copil; trei tineri, o doamna care zambeste mereu,cam tamp...Am ajuns.Toti care vom lua trenul ne indreptam spre Gara de Nord a Parisului.
La intrare cativa fumatori cu cafeaua in pahare de plastic.Innauntru, oameni mai mult sau mai putin adormiti; cu bagaje sau fara; cu bilete sau fara. Ma indrept spre chioscul de senwench-uri...apoi spre peroanele pentru trenurile regionale. Lume multa si adormita.Pana vine trenul meu, ma uit la ea si la cei care coboara din alte trenuri...peisaj animat si surprinzator.Acum, la sfarsit de octombrie, nu e cald, mai ales dimineata, dar asta nu impiedica pe unii sa poarte t-shorturi cu maneca scurta sau sandale pe piciorul gol. Poti vedea alaturi persoane imbracate pentru iarna si persoane pentru care vara nu s-a terminat inca. Si tot felul de culori amestecate care contrazic toate regulile elegantei clasice.Gara de Nord pariziana e fascinanta,peisajul este insolit,iar oamenii par veniti din toate colturile lumii. Din cand, in cand, se anunta ca fumatul este interzis in gara, inclusiv pe peroane, dar asta nu impiedica fumatorii de profesie sa-si aprinda tigarile.Putin le pasa de anuntul facut in trei limbi.Si ce daca!
Trenul vine;ma urc in el; dorm cu ochii deschisi. Dupa 15 minute cobor ca sa ma urc intr-un autobuz din care cobor ca sa ajung la serviciu; unde si ajung si unde ma voi plictisi inca o zi, adica vreo opt ore. E mult? Eu cred ca da, dar nu prea am de ales...cand trebuie,trebuie, iar ACUM, TREBUIE!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu