inteligenta-facultate de a intelege: Adriana

Adriana

Adriana este cea mai buna si veche prietena.Ne cunoastem de vreo 35 de ani; din liceu. Ma stie pe dinafara si pe dinnautru. Nu ma judeca si,rareori, judeca pe cineva.Daca ar fi sa dau un exemplu de toleranta si intelepciune, as spune fara ezitare Adriana.
Discreta si directa; zambitoare si caustica; rabdatoare si grabita, Adriana are toate calitatile si defectele unui om care a inteles ce a trait si pentru care nu exista lucruri definitive, in afara de nastere si moarte. Iubeste animalele si natura, dar este departe de a fi un "un ecologist fundamentalist".Stie sa se bucure, iar optimismul ei nu vine din naivitate, el este construit pe ideea ca lucrurile pot fi indreptate daca vrei neaparat.
Adriana are ochii verzi,si de cate ori ne intalnim imi place sa-i privesc pentru ca vad in ei prietenia si ma asigura ca nu este totul pierdut pentru omenire.

O iubesc pe Adriana pentru ca exista si face lumea mai buna si mai frumoasa.

...ploua sau nu ploua...

Astazi ploua sau nu ploua...depinde de momentul in care ma uit pe fereastra. De fapt, vremea poate sa faca tot ce vrea ea, putin imi pasa. Astazi nu am nici un fel de atitudine; nu am nici un fel de idee; nu am nici un fel de stare.
Astazi, cuvantul care ma reprezinta este NU. Am o stare vegetativa, de "aproape leguma" si putin imi pasa de lume, in general si de toate subiectele posibile, in special.Oricum, in ultima vreme, vorbesc din ce in ce mai putin. Asta se intampla pentru ca, de fiecare data cand ma apuca avantul sa enunt o idee, o parere...ceva, imi dau seama ca ideea, parerea...cevaul ala nu merita sa fie spus. Stiu ca lumea va ramane aceeasi cu sau fara parerea mea asa ca...mai bine tac.
La urma,urmei,cine mai e interesat de ce gandeste celalalt?! Aproape nimeni.
Oricum, in viata noastra exista loc doar pentru doua certitudini definitive, "nasterea si moartea", restul e facut din resturi de detoate.

Fericirea prostului...

-Care om inteligent n-a facut in viata lui nici o grseala ?
-Eu! -raspunse prostul

Doi presedinti

Nu degeaba am spus ca Sarkozy seamana cu Basescu. De fapt, de fiecare data cand il vad pe frantuz imi trece de dorul lui Base.
Si acum, o trecere in revista a asemanarilor:
-aceeasi atitudine de golanas ajuns intr-o functie importanta;
-aceeasi exprimare vulgara a nemultumirii;
-aceleasi dorinte de a-si plasa progeniturile in posturi avantajoase;
-aceeasi lipsa de clasa in comportament.
Pe langa asemanarile de mai sus exista si deosebiri:
-unul este insurat cu un fost top-model, acum muzician, Carla Bruni; alalalt cu Maria lui;
-unul are o fata parlamentar european pentru care limba romana inca mai are multe necunoscute,iar cultura necesara pentru postl pe care il ocupa face parte din "marile enigme ale omenirii";alalalt are un baiat care incearca sa ocupe un post foarte important(probabil ca va si reusi)la numai 21 sau 22 de ani,cu facultatea neterminata,dar stapanind limba materna fara cusur,iar luarile sale de pozitie sunt bine structurate,eronat fiind doar fondul.

Si,in fine, unul e in Romania, alalalt in Franta.

Traiasca prietenia franco-romana si la mai mare!!!



PS Ultima noutate, fiul lui Sarkozy a renuntat la candidatura. Alta diferenta intre cei doi!

Asteptand autobuzul....

In dimineata asta,asteptand autobuzul,mi-au trecut prin cap tot felul de ganduri,care,mai de care tembele si fara rost...
De exemplu, ma gandeam ca acum, in valtoarea campaniei prezindentiale din Romania, nu mai are nici un rost sa ai vreo opinie politica, mai de graba, nu are nici un rost sa o expui, ca de avut,tot o ai. O tii doar pentru tine si gata! Totul a fost si continua sa fie spus cu incapatanare; nu a mai ramas nimic nou, nici o interpretare, nici o analiza. Au fost expuse cele mai fantasmagorice sensuri ale evenimentelor si vorbelor principalilor actori ai momentului.Dar cum sa eviti repetitiile innebunitoare si infinite?! Cum sa reactionezi la agresivitatea cliseelor, lozincilor sau vanitatii, pur si simplu?!
O posibila atitudine ar fi sa arunci televizorul si radioul pe geam; sa nu mai cumperi ziare; sa nu mai stai de vorba cu vecinul sau vecina; sa-ti eviti prietenii; sa refuzi invitatiile rudelor; sa nu mai iesi din casa...Singurul lucru care iti ramane de facut este sa gandesti singur,fara ajutorul nimanui.

Diminetile mele

In fiecare dimineata ma trezesc la cinci si jumatate.Suna ceasul; intrerupe visul; eu ma trezesc (adica nu mai dorm in stilul traditional, dorm vertical); merg la buda; apas pe butonul cafeteriei...si tot asa pana la prima inghititura de cafea...Totul e robotizat...mecanic si fara haz. Niciodata nu mi_au placut "diminetile obligatorii"; diminetile cand trebuie sa ma trezesc pentru ca asa "s-a stabilit".Imi plac diminetile mele, atunci cand ma trezesc cand vreau si ma bucur ca "sunt".
Unde ramasesem?! La prima inghititura de cafea calda si cumsecade. In infantila mea imaginatie (uneori este chiar asa) cred ca inghititura asta de bautura maro_amaruie-catifelata imi este cel mai bun prieten matinal.In aces moment amarui-catifelat nu imi place sa vorbesc, nu imi place sa aud pe nimeni vorbind...trebuie sa am liniste ca sa pun ordinea necesara intre visul intrerupt si veghea ce tocmai trebuie sa inceapa.Dupa, merge un pic de muzica si o vorba glumeato-alintata. Cand mi se termina cafeaua din cana, plec...plec si nu imi place ca plec...
Acum, in toamna aproape sfarsita, la sapte fara douazeci, dimineata e intuneric, intuneric pe strada, pe case, pe pomi...peste tot, doar iluminatul public si frantuzesc ma ajuta sa nu ma impiedic. Merg repede. Sa nu ma intrebati de ce,pentru ca nu stiu. Eu dimineata merg repede chiar daca locul unde trebuie sa ajung nu este nici pe departe ceea ce imi doresc. Trec pe langa o brutarie, iar mirosul de paine coapta imi zmulge un zambet(mirosul asta ma impaca pe mine cu mine). Cobor strada in panta...pe langa mine trece o tanara negresa frumoasa si adormita.
La coltul strazii este o firma ce se ocupa de starpirea gandacilor de orice fel si a animalelor daunatoare locuintei.Am dedus asta din desenele de pe geamuri cu gandaci si soareci maaaaariiii de tot. In fata ei sunt intotdeauna trei,patru barbati care stau de vorba. Trec de ei si ajung in statia de autobuz. Intotdeauna aceleasi trei persoane pe care le recunosc: o tanara micuta si draguta pe care mi-o imaginez intr-un costum de elf; o "mama de familie" (asa zic francezii la mame) adormita pe jumatate; o blonda de vreo trezecisicinci de ani care asculta muzica si tine ritmul cu capul (e un spectacol) si un domn a carui varsta imi e greu sa o presupun.Dupa cinci minute de asteptare vine si autobuzul.Gasesc loc,ma asez si ma uit la ceilalti.Un domn de culoare cu un carucior cu copil; trei tineri, o doamna care zambeste mereu,cam tamp...Am ajuns.Toti care vom lua trenul ne indreptam spre Gara de Nord a Parisului.
La intrare cativa fumatori cu cafeaua in pahare de plastic.Innauntru, oameni mai mult sau mai putin adormiti; cu bagaje sau fara; cu bilete sau fara. Ma indrept spre chioscul de senwench-uri...apoi spre peroanele pentru trenurile regionale. Lume multa si adormita.Pana vine trenul meu, ma uit la ea si la cei care coboara din alte trenuri...peisaj animat si surprinzator.Acum, la sfarsit de octombrie, nu e cald, mai ales dimineata, dar asta nu impiedica pe unii sa poarte t-shorturi cu maneca scurta sau sandale pe piciorul gol. Poti vedea alaturi persoane imbracate pentru iarna si persoane pentru care vara nu s-a terminat inca. Si tot felul de culori amestecate care contrazic toate regulile elegantei clasice.Gara de Nord pariziana e fascinanta,peisajul este insolit,iar oamenii par veniti din toate colturile lumii. Din cand, in cand, se anunta ca fumatul este interzis in gara, inclusiv pe peroane, dar asta nu impiedica fumatorii de profesie sa-si aprinda tigarile.Putin le pasa de anuntul facut in trei limbi.Si ce daca!
Trenul vine;ma urc in el; dorm cu ochii deschisi. Dupa 15 minute cobor ca sa ma urc intr-un autobuz din care cobor ca sa ajung la serviciu; unde si ajung si unde ma voi plictisi inca o zi, adica vreo opt ore. E mult? Eu cred ca da, dar nu prea am de ales...cand trebuie,trebuie, iar ACUM, TREBUIE!

Nu imi lipseste Romania

Sunt in Franta asta visata de cand eram copil(inseamna de foarte multa vreme).Ei bine,sunt aici de vreo doi ani si inca am momente cand cred ca nu e adevarat. Asta e efectul (defectul) timpului cand un astfel de lucru era de neconceput...sau conceput doar pentru unii.Eu faceam parte din altii.
Daca as spune ca imi lipseste Romania, as minti cu nerusinare si s-ar sparge oglinda in care ma privesc dimineata si, mai rau,as semana cu indivizii pe care ii detest.Nu, nu imi lipseste Romania,imi lipsesc doar cativa romani cu care m-am inteles bine;o mana de oameni.
Romania, tarisoara adulata cu maini pe inimi si fraze interminabile si zaharisite, nu imi lipseste deloc. Probabil ca "sentimentul patriotic" imi este atrofiat de atata "Cantare a Romaniei" cata am auzit.
Pe de alta parte, nu fac fasoane si nici nu ma rusinez ca fac parte din poporul locuitor al Romaniei.Nu iti alegi locul nasterii si, cum zice frantuzul, "il faut faire avec".De cate ori am facut cunostinte noi aici am spus dintr-un inceput ca sunt romanca.Asta pentru a evita intrebarea privitoare la "micul meu accent" si pentru a vedea reactiile interlocutorilor. In general au reactii normale, dar mai sunt cate unii care "subit si deodata" devin condescendenti.Ca si cum ar avea de a face cu reprezentanta ultimului popor primitiv din Europa. Astia sunt putini si, de cate ori ii intalnesc,imi scot de la naftalina neoligismele si ce stiu despre cultura lor( cel mai adesea mai mult decat ei).Atunci se mira pe muteste si pleaca repede.
Una peste alta, daca ar fi sa trag o concluzie privind raportul romanilor cu francezii(concluzie bazata doar pe propria-mi experienta)as spune ca ei, romanii, nu sunt persecutati,mai de graba, se persecuta singuri si cu mult zel.