sâmbătă, 17 iulie 2010

Aseara...

     Aseara am auzit o fraza frumoasa, frumoasa... "Calea Lactee are gust de zmeura."

joi, 25 martie 2010

E noapte

E noapte noptoasa...lumea doarme si aia care au noroc viseaza vise frumoase. Mie nu mi-e somn , nu mi-e nimic...Sunt obosita !

luni, 1 martie 2010

Uitam prea repede

      In anii '80, cand propaganda comunista era la apogeu, la fel si infometarea populatiei, ma intalneam adeseori cu un prieten, Paul; fost detinut politic si intotdeauna supravegheat de un securist. Imi repeta mereu, atunci cand voiam sa inchid televizorul, ca trebuie sa vad si sa nu uit omagierea dezmatat a lui Ceausescu, poemele, la fel de dezmatate semnate de Adrian Paunescu si altii ca el, recitarile dezgustatoare si filmele imbecile. Ii replicam constant ca este imposibil sa uiti o asa viata, ca memoria nu poate ingropa ani si ani de frustrari; ca nimeni nu poate sterge cu buretele amintirea acestei societati aberante...
    El avea dreptate. Unii uita prea repede si sub plapuma calduta a unei democratii prost intelese sunt dispusi sa treaca gratios peste toate aceste hidosenii. Acum Paunescu este iertat si apreciat ca poet. S-a uitat "cenaclul Flacara" cand un stadion intreg era indemnat sa ridice osanale "conducatorului iubit"; s-au uitat toate elogiile ridicate de el. In ce ma priveste iertarea este posibila doar cand cel in cauza este dispus sa-si recunoasca vina si sa ceara iertarea. Or, nu stiu ca personajul in discutie sa fii facut vreun gest de acest fel.
     Uitam prea repede!

PS. Ma intreb daca evreii sunt dispusi sa recunoasca talentul regizoral al propagandistei de serviciu Leni Riefenstahl.

joi, 18 februarie 2010

Astazi

    M-am saturat de mine...m-am saturat de cuvintele care zbora in toate partile si dispar fara sa lase vreo urma...m-am saturat de oamenii care spun ca  sunt prieteni, dar nu ii gasesti niciodata atunci cand ai nevoie de ei...m-am saturat de scuzele de doi lei...m-am saturat de lozinci gen "eu simt romaneste" ca si cum ar exista o multime de simtiri, atatea cate natiuni exista...m-am saturat de cei care au impresia ca fiecare propozitie pe care o spun este o judecata de valoare...m-am saturat ecologistii tembeli care ,daca se mentin in aceeasi logica, vor ajunge la concluzia ca pentru sanatatea planetei ar fi mai bine ca oamenii sa dispara...m-am saturat de TOT , de TOTI si de TOATE...

luni, 15 februarie 2010

Luni 15 februarie 2010

Franta are vocatia destinelor dramatice. Artisti care marcheaza o peioada prin creatiile lor si prin modul lor de a fi. Au trait intens; au fost axcesivi in toate, apoi au disparut lasand in loc personajele.
Viata le-a fost ca o lumanare care arde la ambele capete.
S-au facut si se fac filme despre ei; se scriu carti; sunt invocati ca modele; sunt copiati; sunt blamati si adulati si te intrebi ce au realizat mai bine, opera sau viata?!
Exemple?! Edith Piaf Serge Gainsbourg, Philippe Leotard, Françoise Sagan, Guillaume Depardieu... si enumerarea nu este exhaustiva.

vineri, 29 ianuarie 2010

.D. Salinger, J.D. Salinger, J.D. Salinger

.D. Salinger, J.D. Salinger, J.D. Salinger

Par Frédéric Beigbeder (Lire), publié le 01/07/2007
Il pleut sur la clairière, le sol est boueux, mes chaussures vernies s'enfoncent dans la gadoue et j'ai honte d'avoir traversé l'Atlantique pour déranger mon Dieu. Je glisse sur un chemin de terre, après avoir tourné à l'angle de Platt Road et Lang Road en direction de la ferme mythique de J.D. Salinger. Au village de Hanover, la libraire du Dartmouth Bookstore où il s'approvisionne régulièrement en nouveautés a refusé de m'indiquer où habite l'auteur de L'attrape-coe; urs. Elle s'est mise à rougir quand je lui ai demandé s'il était venu récemment. Du coup, j'ai rosi moi aussi; un moment ignoble à passer. En face, à la pâtisserie Lou's où J.D. déjeune parfois le week-end, le garçon a levé les yeux au ciel quand je lui ai commandé le même donut que l'écrivain «et par la même occasion, la route pour sa maison». Je lui ai expliqué ma théorie: Salinger aime les donuts car ce sont des beignets troués au milieu, comme les gruyères que son père importait quand il était enfant. La disparition de J.D. est sa manière de devenir le trou au centre du donut. C'est aussi la raison pour laquelle Salinger pratique l'homéopathie: il veut devenir le médicament dilué dont l'eau se souvient. Il faut se sauver pour sauver les autres. Le serveur a tourné les talons et j'ai encore rougi en m'apercevant qu'il lui manquait un bras. Etranges contrées où tout disparaît... Cornish me rappelle Twin Peaks.
Plus près de chez lui, même silence méprisant de tous les voisins. J'ai l'impression d'être un paparazzo. La région entière respecte la vie privée du père de Holden Caulfield. Ils se sont tous ligués contre les intrus. Je révise mes questions. Lorsque je vais sonner à la porte, il me faudra choisir le mot juste. J'hésite. Je pourrais commencer par remercier J.D. Salinger d'avoir libéré mon pays des nazis il y a soixante-trois ans. Cinquante soldats de sa compagnie sont tombés en une heure devant lui quand il a débarqué sur Utah Beach. Mais ce serait une entrée en matière franchement «cheezy». J'aurais pu aussi lui apporter des donuts? Ou lui réciter la tirade de Franny dans Franny et Zooey (1961): «Il faut répéter sans arrêt le mot Dieu. Est-ce que tu as entendu raconter quelque chose de plus fascinant de toute ta vie? C'est une coïncidence extrêmement étrange, de voir qu'on rencontre partout des gens qui sont des religieux très sincères et très profonds et qui vous disent qu'en répétant le nom de Dieu sans arrêt, on fait arriver quelque chose, on parvient à le voir.» Mais là il risquerait d'avoir la trouille: la seule chose pire qu'un admirateur, c'est un admirateur illuminé. Aurais-je dû venir avec une très jolie fille de 14 ans? A une époque J.D. leur ouvrait ses portes, mais à 88 ans il a dû s'assagir (et puis sa jeune femme Colleen O'Neil risquerait de me donner des coups de balai). Je tergiverse sous la pluie qui froisse ma veste neuve. J'aimerais lui dire qu'en ce moment je comprends ce qu'il a voulu signifier au reporter du New York Times qui le harcelait il y a une trentaine d'années: «Publication is a terrible invasion of my privacy.» Devrais-je lui crier «Au secours pardon!» avant de partir en courant? Je préfère vous prévenir tout de suite: pour savoir si j'ai rencontré ou non l'écrivain le plus reclus du monde, il va falloir patienter jusqu'en octobre. Je m'en voudrais de briser le suspense du thriller réalisé par Jean-Marie Périer: Salinger va mourir, film à grand spectacle que nous avons tourné à Cornish, New Hampshire, début juin, et qui sera diffusé sur Canal Jimmy à l'automne prochain. Si je me suis permis de revenir sur le sujet, c'est peut-être parce que je pense que Franny a raison: répéter le nom de Dieu augmente nos chances de le rencontrer.

joi, 28 ianuarie 2010

Astazi...


    Astazi, traiesc...merg, respir, gandesc, ma gandesc, vorbesc, ma intreb, imi raspund, visez, ma plictisesc, plictisesc, ma angoasez, ma enervez, tremur, ma condamn, ma iert, iert, uit, plang, rad, iubesc, ma revolt...

    Astazi, traiesc...maine, poate, voi face altceva...

marți, 26 ianuarie 2010

Program de marti


     Ce voi face astazi :

- ma voi gandi pe mine catava vreme, apoi ii voi gandi si pe ceilalti (prieteni, anonimi, antipatici si simpatici, la gramada);

- voi continua traducerea articolului cu si despre Mos Craciunul deconspirat de Claude Levi Strauss, cu scopul de a-l pune mai tarziu pe blog ( ma gandesc sa-l pun prin martie);

- ii voi mai spune doua, trei vorbe lui Danut ca e baiat bun si tin la el; Are blog si pot sa trec pe la el si neanuntata;

-voi medita cateva minute la esecurile mele ( doar un pic, pentru ca daca ma las ispitita de ideea asta, nu voi mai avea timp pentru altceva);

- voi merge cu pasi virtuali pe Facebook sa vad ce mai zic si ce mai fac prietenii din spatiul aasta;


- voi citi o carte proasta; aia buna, maine. Astazi ma doare un ochi (stangul) si tot capul.


- o voi suna pe mama sa-i zic la multi ani ca e ziua ei;


-ma voi retrage pentru cateva minute in atmosfera filmului despre Gainsbourg si voi visa cu ochii deschisi ca sunt in stare sa cant;


- voi privi un tablou de Vermeer pe internet ca sa am si eu un moment de intimitate si intelegere cu umanitatea;


-voi reflecta la faptul ca din cand, in cand, ma simt straina in lumea asta, dar o sa-mi treaca repede...


    Si cam gata...daca voi face si altceva decat am pus in lista, e vina hazardului...eu sunt complet si irecuperabil nevinovata.

luni, 25 ianuarie 2010

Lunea antipatica...

    Probabil, nu sunt singura care are chef sa scrie, dar nu are cui; sau daca are cui, stie ca nu-l va interesa subiectul. Cred, banuiesc ca blog-ul a fost inventat de cineva care suferea de aceeasi stare. Scrii pe el si defularea e gata. Pe langa asta, mai are si avantajul de a se adresa tuturor si nimanui, in mod special. E o pierdere in multime ( a nu se citi o baie de multime...hi,hi, hi !!!); e un fel de "anonima semnata".




    Joia trecuta, in tren, pe cand ma intorceam acasa, am izbucnit in ras. Cei din vagon s-au uitat lung la mine,dar cum francezii sunt bine-crescuti, dupa cateva momente de nedumerire, fiecare si-a vazut de treaba. De ce am ras ?!
    Mi-am dat seama ca prin doua cai total diferite, eu si Karl Popper am ajuns la aceeasi concluzie in ce-l priveste pe Hegel.
    Popper, pe parcursul a catorva capitole, in cartea sa "Societatea deschisa si dusmanii sai" argumenteaza de ce nu este de acord cu Hegel, ba mai mult, concluzia este ca il detesta.
    Nici eu nu il suport pe Hegel, chiar il detest. Motivul: imi este imposibil sa parcurg mai mult de patru pagini scrise de el.



    Deci, Popper, pe calea cunoasterii, eu, pe calea ignorantei, am ajuns la aceeasi concluzie: amandoi il detestam pe Hegel. Cum sa nu izbucnesc in hohote de ras ?!




    In dimineata asta, mi-a atras atentia ceva ce mi s-a parut ca semana cu inceputul unui hohot de ras, ulterior s-a dovedit a fi, de fapt, un hohot de plans. Vecinul de birou tocmai primise un telefon prin care i se anunta ca i-a murit bunica. Bizar, nu?! Inceputul unui hohot de plans sa semene cu inceputul unui hohot de ras.

vineri, 22 ianuarie 2010

La serviciu...

    Astazi la serviciu. Ea rade vulgar, el vorbeste calm. Ea face aluzii erotice, el rade insinuant. O use se deschide...o voce neutra saluta...apoi nimic...apoi o use trantita. Ea a plecat razand vulgar. El a plecat razand increzator. Ziua promite week-end-ul care va veni.



    Vecina mea de birou tranteste usa de iti vine sa crezi ca vrea sa zguduie tot mapamondul. Ma trezeste. Ma aduce cu picioarele pe podele. Dilema mea existential-mediocra a fost rezolvata.


    Parca a s iesi pe usa din dos a vietii mele (toti avem o use din dos pe care iesim atunci cand vrem sa nu ne vada nimeni) si m-as duce...m-as tot duce...pana cand as face ocolul pamantului pe jos. Apoi, cum e si firesc, pentru ca pamantul e rotund, as re-intra in propria-mi viata pe usa din fata. Sunt sigura ca nimeni nu va baga de seama absenta. Asta nu pentru ca ei sunt indiferenti, ci pentru ca sunt prea ocupati.

joi, 21 ianuarie 2010

Cea mai rock dintre filozofi - interviu aparut in "Philosophie Magazine" - n°35 dec.2009 - ian.2010 partea a treia si ultima

    Ph.Mag - Spuneti ca French Theory a introdus in America un fel de sexualizare a filozofiei, mai precis o homosexualizare si o feminizare.
    Avital Ronell - Ar fi multe de spus despre asta. Filozofia a fost intotdeauna homoerotica, daca nu homosexuala. Nu trebuie sa va amintesc ca termenul "seminar" vine de la "samanta", ca in operele seminale se inoata in sperma, ca totul se petrece intre barbati. Este de notorietate, dar surprinde atunci cand o spun. Intrebarea care ramane este urmatoarea: cum sa intri in casa filozofiei daca nu esti barbat, cu ce proteze sau ce altceva? Exista tot felul de raspunsuri posibile. Kant, de exemplu, a impus ideea ca ar trebui sa scrii ca un porc pentru a fi un adevarat filozof. Apoi, chiar si cei care la inceput aveau un stil au sustinut ca scriau prost pentru ca intretimp devenisera filozofi. Este aproape o carte de identitate pe care trebuie sa o purtam si sa o aratam. In schimb Nietzche, a carui scriere este de o frumusete deosebita, spune ca pentru a citi, oamenii trebuie sa-si scoata cismele. Ce punem in picioare pentru a citi, a scrie, a face filozofie: balerini, cisme de cow-boy sau, mai nou, tenisi? Gasim adesea in texte cate o urma a ceea ce au incaltat filozofii pentru a gandi.
    Ph.Mag - Putin atrasa de intreg, ati dezvoltat arta de a potrivi resturile, in sensul de ceea ce ramane negandit in traditia filozofica sau respins in afara sa pentru ca nu este demn de a fi gandit.Prostia, de exemplu, va foloseste sa construiti, in "Stupidity", o teorie a cunoasterii si mai schitati o ontologie a drogului cu "Addict"...
    Avital Ronell - In privinta intregului, as folosi o parabola a lui Kafka, atunci cand spune ca exista speranta ,dar nu pentru noi. Exista poate intreguri, dar nu pentru mine. Modul meu de lucru este sa raspund apelurilor, chiar impotriva vointei mele, si asa s-a intamplat ca un prieten sa-mi propuna sa scriu despre prostie. Raportul cu propria-mi prostie este supradeterminat de sentimentul pe care l-am avut, copil fiind, ca eram idioata, ca nu intelegeam nimic. Am remarcat ca toti marii poeti au scris un poem despre un idiot, facand din prostie o figura a reflectiei pure. Or, sa te apropii de prostie este foarte dificil pentru ca ea nu este doar limita negativa a gandirii ci si marginea ei, abisul din care tasneste inteligenta, cunoasterea.

"Addict" este un gest politic.Am vrut sa arat ca intreaga noastra cultura este fondata pe dependenta, ca drogul nu se refera doar la marginalii societatii. De altfel, m-am sprijinit pe marile texte europene, literare si filozofice, as fi putut multumi cu scrierile americane relevante. Pe de o parte, nu se stie prea bine ce este drogul; pe de alta, nu exista nici o epoca, nici un loc care sa nu implice drogul. Regina Victoria, de exemplu, a dus razboaie pentru a avea drepturi asupra comertului cu opium. Fara a mai vorbi de icoanele intelectuale care au fost toate, intr-un fel sau altul, niste drogati. Sigur, o pictez pe Emma Bovary ca pe o "dependenta (addict,in original  n.t.) si sustin ca romanul a fost ultimul mare stupefiant occidental, in timp ce contemporanii nostri se drogheaza cu fictiunea eficacitatii, performantei, tineretii etc. In sfarsit, am vrut sa arat ca razboiul american impotriva drogului este si un razboi contra creatiei, fantasemelor a-normale, comportamentelor deviante.
    Ph.Mag. - In "Telephone Book" revizitati demontand gandirea despre tehnica a lui Martin Heidegger.
    Avital Ronell - Acest filozof a gandit tehnica, ca o forta ostila si implacabila care urma sa invadeze si sa denatureze Fiinta, ca si cum ea ar fi exterioara, straina omului. Or, adevarata problema este dorinta umana de a fi invadat, supus, dominat de tehnica. O dorinta ascunsa, la fel cu dorinta de securitate a Statului .Tehnica nu poate fi surprinsa doar printr-o gandire politica. Pozitia mea este ambivalenta, stiind ca tehnica a fost intotdeauna legata de femeie. Olaritul, bucataria, tesutul...toate astea au fost mereu apanajul femeilor. Vreau doar sa spun ca, la fiecare inventie, ceva s-a miscat privitor la inchisoarea domestica a femeilor. Cutiile de conserve, de exemplu, le-au deschis usile, au putut sa paraseasca bucataria catva timp, sa se ocupe un pic mai mult de ele. Acelasi lucru cu aspiratorul. Istoria telefonului furnizeaza o alta dovada. Pentru prima data, femeile erau chemate sa munceasca in afara casei lor, ca standardiste sau operatoare. S-a incercat numai cu barbati, dar degetele lor erau prea goroase pentru a lucra. De fiecare data a fost o mica revolutie despre care nu gasim nici o urma in marea istorie.
    Ph.Mag. - In "Test Drive" interogati modul in care stiinta a transformat raportul nostru cu adevarul...
    Avital Ronell - In aces eseu reiau drumil care a facut din adevar un proces stiintific, experimental, testabil. Pornind de la criza rationalismului modern despre care vorbea Husserl, m-am oprit la primele experiente fizice ale lui Boyle care a introdus necesitatea etica de a polemiza politicos, de a fi onest - pentru ca si stiinta este confruntata cu autoritatea, dogmatismele. Voiam sa ma apropii de acest moment auroral despre care vorbeste Nietzche cand scrie ca "stiinta ne minuneaza". Fara vehementa, dar cu multa fermitate, sustin ca stiinta poate fi aliatul nostru cel mai mare si nu acest fel de raceala alienanta care obiectiveaza si diminueaza existenta noastra, care ne epuizeaza, ne exploateaza, isi bate joc de noi. Pe de alta parte, stiinta ar trebui sa ne protejeze, sa ne procure un adapost, sa inventeze "galaxii de bucurie", cum spunea tot Nietzche. Astfel, am vrut sa reconectez stiinta cu poezia. Iata o unire care merge rau, dupa cea a filozofiei si stiintei. Realizez ca nu incetez sa vizitez cupluri destramate si divortate interogandu-le: de ce v-ati despartit? Copiii au suferit? Ce ramane din membrii acestui cuplu care isi faceau cadouri in fiecare dimineata si se iubeau intr-un fel de armonie poetica uitata pentru totdeauna?
    In sfarsit, pun problema foarte filozofica a adevarului in lumea noastra dominata de stiinta  si de pulsiunea generala de a testa si a testa. Mai este de conceput sa treci proba adevarului fara obligatia testului? Traim totusi intr-o lume in care lucrurile trebuie sa fie divedibile, falsificabile, testabile. Ca si cum de la moartea lui Dumnezeu - filozofic vorbind, bineinteles - am avea nevoia de a descalifica totul, de a revoca, testa pentru ca nu mai suntem siguri de nimic.
    Ph.Mag. - Scrieti ca" prietenul este inca de vazut, pentru filozof ". Prietenia este indispensabila gandirii?
    Avital Ronell - Incercam sa protejam viitorul sa nu ne pecetluim soarta. Simtim ca o responsabilitate sa pastram deschis ceva din Celalalt absolut, ceva ce nu putem inca imagina. Am impresia ca prietenia este mereu legata de aceasta neliniste raportata la moartea prietenului. Este un fel de doliu care se plateste imediat, italnind, imbratisand prietenul, stiind, cum spune Derrida, ca suntem responsabili de finitudinea celuilalt, fara a putea face mare lucru, obligati cum suntem sa lasam sa se intample ceva prin prieten, prietenului si cu prietenul. Dar prietenia este posibila? Prietena mea, romanciera Susan Sontag, credea ca nu, ca este daunatoare pentru gandire si pentru litere; pentru ca prietenii sfarsesc in a se constitui intr-o mafie. Dupa Reiner Maria Rilke, prietenia este cel mai mare examen final, test sau incercare, ceva care trebuie sa se spuna si sa se faca la infinit, recunoscandu-si propria imposibilitate. Prietenia era pana acum rezervata barbatilor: femeile, se pare, nu puteau fi prietene cu un ganditor. Dupa toata traditia filozofica, o prietenie se petrece doar intre barbati. Eu, cum sunt o femeie, privesc asta cu ironie.

Gata, asta a fost tot.

Maine, Claude Lévi-Strauss decodeaza mitul lui Mos Craciun

miercuri, 20 ianuarie 2010

Cea mai rock dintre filozofi - interviu aparut in " Philosophie Magazine" n° 35 dec.2009 - ian. 2010 - partea a doua


Ph.Mag. - De ce ati plecat sa studiati in Germania?
Avital Ronell - Este complicat, foarte dureros. Exist, cred, in intervalele dintre "interzisul" pe care il reprezinta Germania in imaginarul meu si dorinta de a reveni acolo. Sunt animata de un fel de manie a restituirii. Dintotdeauna, gasesc ca este irational, inacceptabil, ca parintii mei au fost dati afara din cultura lor. Aproape ca, pentru ei, in raport cu ei am invatat germana, am venit sa studiez la Berlin si ca acum ma regsesc predand literatura germanica intr-o universitate americana. Asta a fost un sacrificiu pentru mine. Astazi imi spun ca ar fi trebuit sa fac studii de italiana sau franceza - ceea ce mi-ar fi placut foarte mult. Ma simt prizoniera si imi fac o datorie din a provoca nemtii si pe parintii mei.Pentru ca limba germana era un tabu, totusi! Este putin "double bind" la mine: afirm si infirm ceva.Doar pentru ata, nu ma las dusa de resentimente, precum unii dintre colegii mei care apeleaza la buldozere pentru a darama obiectul lor intelectual. Eu lucrez cu ceea ce amesteca ura si dragostea, dar nu o fac niciodata din pasiunea de a distruge.

Ph.Mag. - Dupa studiile dv. la Berlin, invatati la Paris sa puneti intrebari filozofilor...
Avital Ronell - Am facut sudii de filozofie, dar eram dezgustata. Nu suportam sa se inchida ochii in fata aspectelor obscure, rasiste sau de alt fel  pe care le gasim, de exemplu, la Hegel, dar si la marele nostru inaintas, Kant. Si iata ca Derrida soseste, el care nu lasa nimic sa treaca, el cel care urmareste si prinde criminali cu propria sa agentie de detectivi. Cu toate acestea, nu ii condamna si ii trateaza cu multa ironie, eleganta, generozitate, incercand sa inteleaga de ce filozofia se hraneste uneori din grosolanii sau refulari. Eu am venit atunci la Paris sa studiez cu el, insa pentru a-mi apropia gandirea sa mi-a trebuit o munce de pregatire foarte dura.

Ph.Mag. - In Franta, i s-a reprosat recent lui Jacques Derrida  apropierea de Marin Heidegger. Dv., deasemenea, lucrati despre, cu si contra Heidegger. Cum conduceti acest "corps à corps" periculos?
Avital Ronell - Aici intram in domeniul imposibilului si asta ma atrage. Ma simt interpelalta tocmai pentru ca este vorba de teritoriile inamicului. Este plin de capcane si minat, dar cred ca Heidegger ramane inconturnabil pentru cei care gandesc, cei care fac filozofie cu ardoare si seriozitate. Nu era datoria lui Derrida sa legitimeze o gandire asa de importanta si grava ca aceea a lui Heidegger. A facut-o ? Din contra, nu a incetat sa-l critice, sa-l demonteze. Se pare ca Heidegger a fost foarte deceptionant si insuportabil cea mai mare parte a timpului : a purtat crucea incarligata, si-a denuntat colegii evrei, a suprimat dedicatia catre maestrul sau Husserl care figura in lucrarea sa "Fiinta si Timp". Trebuie sa ne punem totusi intrebarea care erau conditiile care au permis lui Heidegger, sau lui Blanchot si chiar lui Bataille, pe scurt oamenilor celor mai avansati din generatia lor, sa nu poata rezista anumitor tentatii, anumitor perversiuni. Incerc sa gandesc aceasta situatie. Este schizofrenic la mine, dar nu pot sa ma prefac ca gandirea lui Heidegger nu exista pentru ca ar fi mult mai periculos si problematic decat acceptarea acestei lupte.

Ph.Mag. - Alegerea lui Barack Obama si atribuirea premiului Nobel pentru pace anunta, dupa parerea dv;, o noua era in Statele Unite?
Avital Ronell - Tocmai iesim din aceasta perioada de prostie traumatizanta a presedintiei Bush Junior si a ofensivei pe care a dus-o impotriva fiecarui concept. Este esential. Obama este un politician profesionist. Remarcabil si superior, dar un politician totusi. Cand a castigat alegerile prezidentiale, plangeam in fata televizorului ca multi altii, pentru ca o pagina din istoria rasismului se incheia. Pentru prima data puteam respira. Din pacate, ma tem ca va fi obligat sa urmeze anumite politici. Derrida spune ca nu exista frontiere absolute intre o epoca si alta, ca exista contaminari. Astfel, Obama nu este complet autonom. Sunt lucruri pe care le mostenesti, pentru ca el poarta cu el greutatea istoriei tarii si partidului sau. In orice caz, iata unul care isi asuma riscuri, care se pune mereu la incercare. Exista, in sfarsit, un adult responsabil la Casa Alba.

Partea a treia, maine

marți, 19 ianuarie 2010

Cea mai rock dintre filozofi -interviu aparut in "Philosophie magazine" n°35 dec 2009-:ian 2010


    Avital Ronell are o reputatie sulfuroasa dincolo de Atlantic: critic radical al Statelor Unite, feminista militanta, propagatoare neobosita al virusului deconstructiei derridiene in toate campusurile universitare americane...Cea care este supranumita "la dame noire de la Franch Theory" are, de cativa ani, publicul sau in Franta gratie traducerii a cinci titluri din opera sa si a conferintelor pe care le sustine impreuna cu Jean-Luc Nancy et Hélène Cixous, printre altii.
    Inca din tinerete se zbate pentru a introduce reflectia in domeniile unde lipsea. Dansatoare, ea intra in filozofie prin critica literara. Viata si gandirea sa sunt un ocol, ca si cum nu ar fi putu construi o filozofie americana decat printr-o intoarcere, riterarea traversarii existentiale si intelectuale a exilatei, dezradacinatei care a fost.

    S-a nascut in 1952 la Praga, intr-o familie de evrei germani; parintii sai lucrau atunci la ambasada israeliana. Patru ani mai tarziu, familia pleaca in Statele Unite dupa o tentativa dureroasa de a se stabili in Israel. In anii '70, studiaza hermeneutica la Berlin. In 1979, dupa doctoratul la Princeton, il intalneste pe Derrida. Este inceputul unei lungi prietenii. Ea urmeaza cursurile sale la Paris si conduc impreuna un seminar anual la New_York University unde este numita profesoara de literatura germana. Temele sale de reflectie sunt cele comune vietii cotidiene: telefonul, dependenta, prostia, tehnica, conflictul si razboiul. Ea le explodeaza, le intinde, le disemineaza pana se transforma in noi concepte.

Ph. Mag. - Spuneti ca gandirea dv. s-a nascut in strada. De ce reveniti mereu acolo?
Avital Ronell - Filozofie inseamna iubirea de intelepciune; eu pun accentul pe ostilitate si lupta. Ceea ce mi s-a si reprosat. Totusi, filozofii sunt si razboinici care se bat intre ei, cum o dovedesc anatemele si excluderile la fiecare clt de cartografie filozofica. Am invatat multe in strada. Sosirea la New-York, dupa tentativa familiei de a se stabili in Israel, a fost un mare soc: in naivitatea mea credeam ca toata lumea trebuie sa fie de origine evreiasca. Ceea ce nu era evident cazul. Se parea ca nu toata lumea iubea evreii! Aceasta a fost o sursa nesfarsita a nedumeririlor mele. A trebuit sa invat sa gandesc repede si sa raspund pe loc micilor caizi care ma martirizau. Nu aveam alte arme de aparare. Din cauza asta, ma simt datoare pentru totdeauna  strazii new_york-eze. Nu vreau sa o idealizez, dar acest inceput greu m-a obligat sa-mi caut refugiu in gandire, reflectie. Pentru a ma face respectata, va fi trebuit sa-mi arat forta prin alte mijloace decat tocmai forta. Si asta de la varsta de sase ani! Este o tema pe care o regsesc la Platon si care ma intereseaza mult: ce sa faci daca esti slab, iar persuasiunea retorica nu merge? Intre retorica si arme exista o a treia cale pentru a impune o autoritate?

    Ph.Mag. - Faceti teme de gandire din deprimarile dv., enervarile dv ca si din exil.
    Avital Ronell - America a fost un soc pentru parintii mei, dar aveau o mare capacitate de a nega disperarea. S-au apucat sa iubeasca "noua lor lume", Coca Cola, sa creada in mitologiile vehiculate prin filme. Instalarea lor in Israel fusese traumatizanta. Era foarte greu pentru niste citadini europeni sa traiasca in kibbutz-uri. Mama nu mai putea. Ea voia ca totul sa mearga bine, dar a vazut ca noi ierarhii, vechi prejudecati, alte rasisme cresteau in interiorul visului. Cei care nu cunoscusera lagarele de concentrare erau dispretuiti de cei care traversasera acest desert. Iesita din marea burghezie evreiasca, era tratata drept un copil rasfatat si ii reprosau, ca si tatalui meu, de a fi pastrat o legatura profunda cu cultura germana.


     Urmarea interviului, maine...

luni, 18 ianuarie 2010

Dans l'univers de Gainsbourg, un tournage extraordinaire Par Sandra Benedetti (Studio Ciné Live), publié le 18/01/2010 à 10:43 - mis à jour le 18/01/2010 à 14:43


On en parle depuis des mois, de ce film sur Gainsbourg, réalisé par un maestro de la BD, Joann Sfar. Les plateaux étaient fermés, le secret bien gardé. Mais pas pour nous. Visite guidée d'un tournage de rêve sur des airs de Gainsbourg.
Quand l'eau de ta bouche remonte au bord de tes dents, je crois boire un vin de Bohème amer et vainqueur, un ciel liquide qui parsème d'étoiles mon coeur ! «Le serpent qui danse», 1962

Elle se penche et voilà ses doudounes, comme deux rahat-loukoums à la rose, qui rebondissent sur ma nuque boum boum. Je pense à la fille du Calife, de la mille et deuxième nuit... «Chez Max coiffeur pour hommes», 1976

"Ce n'est pas un biopic sur Serge Gainsbourg, c'est un mensonge basé sur tous les mensonges de Serge Gainsbourg. C'est ultra-documenté mais faux. C'est un conte. Gainsbourg avait une personnalité qui permet d'aller dans l'étrange. Il était provocateur mais il avait aussi un côté enfantin, je voulais retrouver tout ça. On m'a souvent proposé de réaliser des films tirés de mes BD, j'ai toujours dit non. À un moment, mon producteur, Marc du Pontavice, m'a demandé ce que je voulais faire. J'ai répondu :«Un film sur Gainsbourg.» La famille refuse tous les scripts depuis quinze ans, mais elle a accepté le mien. Je voulais imposer mon univers tout de suite, alors j'ai tout dessiné, les décors, les costumes, les cadrages.» Joann Sfar marche à grands pas, parle tout bas, sourit aux étoiles. Heureux. C'est son premier film. Lui, il est dessinateur de BD, quelque chose comme une méga-star dans le milieu. Dans Le chat du rabbin, il croque des femmes capiteuses aux chevelures d'Orient échappées des Mille et une nuits. Sa plume sait la douceur d'une hanche, l'arrondi d'un sein, l'affolement d'une cuisse, la sensualité d'une crinière. Sfar adore Pascin, mais c'est à Courbet qu'il fait penser. L'un des maîtres de Gainsbourg au temps où il se voulait peintre. Il n'y a pas de hasard. Pour une scène d'amour entre Bardot et Gainsbourg, Sfar fait poser Laetitia Casta telle une odalisque. Nue à tomber, belle à crever. Il la sertit de mille détails, précieux comme des broderies persanes. C'est ainsi que Gainsbourg devait voir BB, idole de chair et de courbes. Joann en a la certitude. Comme l'homme à la tête de chou, il aime les femmes. Toutes les femmes. Qu'elles soient longilignes et opalescentes comme Lucy Gordon, sa Jane Birkin de 22 ans. Ou bien sinueuses et mystérieuses comme Mylène Jampanoï, sa Bambou qu'il fait danser dans une houle de cheveux noirs sur la piste d'un night-club. «Elle est belle, non ? Éric Elmosnino, on dirait Gainsbourg, là. Il a fallu cinq heures de maquillage pour arriver à ça. Il est si ressemblant qu'on ne le met pas tout de suite dans le film. J'ai peur qu'après, les gens fassent des comparaisons», s'inquiète Sfar en montrant ses rushes.


Parfois je rêve, je divague, je vois des vagues. Et dans la brume au bout du quai, j'vois un bateau qui vient m'chercher. «Le poinçonneur des lilas», 1958
La péniche déserte où se réfugient Lucy Gordon et Éric Elmosnino entre les prises tangue doucement. Le plancher grince et gémit comme un galion. Lucy s'est emmitouflée dans une redingote de fourrure, Éric a rabattu les pans de sa veste.
Lucy : «On essaie de ne pas penser qu'on joue des vrais gens. J'ai juste essayé de m'imprégner de Jane et de trouver la squelette de mon personnage.» Éric (hilare) : «La squelette ? T'es bien une Anglaise, tu confonds le masculin et le féminin, comme Birkin. T'as pas eu à te forcer beaucoup là-dessus.»
Lucy (rieuse) : «J'ai étudié tout ce que j'ai pu sur Jane et Serge dans la vie, pour être juste par rapport à eux, et dans mon jeu avec Éric. Mais après, il fallait que je m'abandonne, que j'oublie tout le travail préparatoire.»
Éric : «Il ne fallait surtout pas faire le musée Grévin.»
Lucy : «Il fallait que ce soit vivant, qu'on transmette des émotions, des choses qui nous surprennent... Joann ne raconte pas strictement la vie de Gainsbourg, c'est plus féerique. Ça nous laissait beaucoup plus de liberté pour incarner nos personnages. On est dans l'univers de Joann.»
Éric : «Je suis dans la construction de l'oeuvre de Joann, dans la compréhension de sa vision de Gainsbourg : un Gainsbourg fantasmé, qu'il voit avec son oeil d'homme et d'artiste, et à travers son rapport aux femmes. Quand j'ai compris ça, je me suis dit que je pouvais m'amuser à faire comme si. Au fond, je joue un mec qui tombe amoureux, qui est un peu saoul, et qui pleure parce que son chien est mort. À part ça, les codes (les oreilles, le nez, les fringues) sont tellement forts qu'il n'y a pas besoin d'en rajouter.»

Ex-fan des sixties, petite Baby Doll, Comme tu dansais bien le rock'n'roll Ex-fan des sixties, où sont tes années folles Que sont devenues toutes tes idoles «Ex-fan des sixties», 1978
Le défilé des bateaux-mouches s'est interrompu, quai Montebello. Les douze coups de minuit ont sonné depuis longtemps. Les basses d'une soirée techno sourdent d'une péniche amarrée plus loin. «C'est les Russes. On a décidé que c'était une fête russe, on les a vu arriver en vinyle, ça se fait plus le vinyle», rigole Joann. Le froid, humide, coupant, fait frissonner Lucy. Dans sa mini-robe ajourée, fichée sur ses hautes sandales, grands yeux noyés sous une lourde frange, elle a tout de la Baby Doll des sixties. Elle danse et tournoie, rit aux éclats. «On a auditionné 500 filles pour le rôle de Jane Birkin. On est allés jusqu'en Angleterre. Lucy faisait partie des premières, mais le casteur ne l'avait pas retenue. Quand je l'ai vue, j'ai su que c'était elle.» Sfar la contemple, attendri. «Je veux qu'elle se sente comme une petite fille qui danse toute seule dans sa chambre. Je veux que ce soit beau, érotique mais pas cul.» Lucy saute au cou d'Éric et l'embrasse. Sa robe remonte jusqu'aux hanches. «On voit trop la culotte de Lucy, il faut qu'elle lève moins les bras», crie le réalisateur. «Je veux que cette scène de baiser soit magique.» Donc ils recommencent. En trois entrechats, Elmosnino saute sur une bitte d'amarrage. Il ploie en arrière, gesticule. Joann Sfar se ratatine dans son anorak. «Il va tomber dans la Seine, je peux pas voir ça. Il a une grâce... C'est le fils de Jean-Louis Barrault et Louis Jouvet, mais il me fait peur. Il n'a aucune conscience du danger.»


La veille, Éric Elmosnino et Philippe Katerine tournaient de nuit à Montmartre. Une séquence où Boris Vian et Serge Gainsbourg, noirs comme des tuyaux de poêle, dégringolent les escaliers du Sacré-Coeur. Arrivé en bas, Vian s'allonge dans la rue. Gainsbourg, bourré mais concerné, lui demande : «Tu fais quoi ?» Vian lui répond : «J'attends un taxi.» Et il allume une cigarette. Gainsbourg, beurré mais solidaire, s'étend à côté de lui, clope au bec. «Les bagnoles, conduites par des cascadeurs, passaient à deux centimètres d'eux. Mais à aucun moment ils n'ont eu peur. Ça faisait rire Éric. À 5 heures du matin, il s'est mis à pleuvoir. Ils sont quand même restés sous la flotte, à se prendre des gerbes d'eau par les bagnoles, ils n'ont pas bronché.» Joann Sfar lève les bras au ciel. Sur quoi, les nuages déversent des trombes d'eau. «On attend que ça s'arrête ?» il demande à son directeur de la photo, Guillaume Schiffman. «Euh non, parce qu'il y a une tempête prévue à 5 heures.» Sfar, qui imaginait sa scène de baiser comme dans Un Américain à Paris, se retrouve soudain dans Chantons sous la pluie. On sort les bâches, les parapluies. La Baby Doll et l'homme à la tête de chou s'enlacent comme s'ils étaient seuls au monde. «Je suis venu pour te voler cent millions de baisers, cent millions de baisers, en petites brûlures, en petites morsures, en petites coupures. C'est un hold-up», fredonnait Gainsbourg. «C'est magnifique», murmure Joann Sfar. Il est 5 h 20 du matin, un jour vitreux se lève. Les fantômes de Jane et Serge se sont dissous dans l'aube. Lucy et Éric s'éloignent sur le quai...


Au 56, 7, 8, peu importe, de la rue X, si vous frappez à la porte, d'abord un coup, puis trois autres, on vous laisse entrer, seul et parfois même accompagné. Une servante, sans dire un mot, vous précède. Des escaliers, des couloirs sans fin se succèdent, décorés de bronzes baroques, d'anges dorés, d'Aphrodites, de Salomés... «L'hôtel particulier», 1971
Noir le salon, d'ébène la chambre, d'ombre les canapés sculptés. La reconstitution de l'hôtel particulier de Gainsbourg est une nuit sans fin emplie d'écorchés, de bronzes, de crânes, de statues, de bibelots. «L'appartement de la rue de Verneuil est l'un des rares endroits réels du film. Enfin, réel tel que les gens se l'imaginaient. C'est subjectif, tout est subjectif. Là, on tourne la scène de la crise cardiaque, quand Gainsbourg a 53 ans», commente Joann. Affalé dans un fauteuil tarabiscoté, Éric Elmosnino a le poil gris, une barbe de trois jours, le genou maigre. Faux nez, fausses oreilles, vrai Gainsbourg. «Heureusement que vous avez eu la force d'appeler. Il y a un hôpital où vous êtes suivi ?» demande un pompier agenouillé près de lui. Gainsbourg suffoque. «Emmenez-moi à l'hôpital américain.» Un pompier lui drape une couverture bleue sur les épaules, un autre le soulève. Il halète : «C'est quoi cette couverture dégueulasse ? Il y a un plaid Hermès sur mon paddock, allez le prendre.» Le chef des pompiers s'insurge : «On n'a pas le temps.» L'autre, flageolant, insiste : «Il est couleur crème, vous pouvez pas vous tromper, dépêchez-vous.» Il tremble sur ses jambes, osseux et voûté comme un vieillard. Silence de tombe dans le studio d'Épinay. «C'est un conte, mais je veux que l'émotion soit réelle. Je veux retrouver les films de Prévert, de Fellini. Je n'aime pas le cinéma réaliste, je trouve ça moche, j'aime le vrai cinéma, à l'ancienne presque.» Joann Sfar, sa scène en boîte, déverse ses trésors. Des rushes. Gainsbourg en flammes parmi ses tableaux en feu. Gainsbourg causant sucettes à l'anis à France Gall, jouée par Sarah Forestier. Gainsbourg entrant chez Juliette Gréco, intimidé, endimanché. Des cadrages ahurissants, des décors d'une luxuriance byzantine, des lumières de peintures flamandes. «Tu ne dis rien ?» Il n'y a pas de mot pour dire la magie. Seulement le souvenir de deux strophes, tirées du «Serpent qui danse» : «Comme un navire qui s'éveille au vent du matin, mon âme rêveuse appareille pour un ciel lointain.»
Gainsbourg (vie héroïque) - De Joann Sfar - Avec Éric Elmosnino, Lucy Gordon, Laetitia Casta, Philippe Katerine, Sarah Forestier...



Facebook cu gust de cenuse

    De vreo doua, trei luni frecventez constant facebook-ul. Motivul = posibilitatea de a regasi oameni pe care i-am cunoscut si carora le-am pierdut urma; posibilitatea de a face noi cunostinte.Astfel, am regasit oameni care mi-au confirmat inca o data buna parere pe care o aveam despre ei, dar si altii care , parca vrand sa contrazica dorinta mea de a-i vedea schimbati, au ramas incremeniti intr-o atitudine agresiva, ca si cum cineva le-ar pune in discutie inteligenta, cultura, talentul...etcPeste o astfel de veche cunostinta am dat de curand pe facebook. Speranta mea de a descoperi un om normal, fara agresivitati si sarcasme, fara ironii acide... doar un om care sa-mi raspunda la banalele intrebari"Ce mai faci? Ce ti s-a mai intamplat de cand nu ne-am vazut?" si de a continua discutia pe acelasi ton, calm si uman, mi-a fost spulberata. In loc de raspunsuri la intrebarile mele,m-am trezit cu o atitudine prezumtioasa, precedata de exprimarea temerii cum ca  opiniile sale s-ar putea sa ma supere. Ce a urmat...cum spuneam mai inainte...sarcasm si ironie...iar eu il intrebasem doar ce a mai facut de cand nu ne-am vazut.
    Cand am citit raspunsul care nu avea nici cea mai mica legatura cu intrebarile mele, prima reactie a fost o injuratura neaose si apasata...apoi, mi-am revenit, i-am raspuns civilizat si l-am dat afara din lista de prieteni. 
    Acum, la cateva zile dupa, imi pare rau de el. Sa ramai in aceeasi atitudine atata vreme, sa fii incapabil sa te ameliorezi, iar principalul scop sa-ti fie afirmarea neincetata a inteligentei pe care nimeni nu o contesta, trebuie sa fie foarte trist.

    Concluzia: nu e bine sa cauti si sa regasesti oameni care te-au dezamagit odata....e mai bine sa-i lasi acolo unde i-a plasat memoria.

vineri, 15 ianuarie 2010

bani, argents, money,金钱, ,soldi, деньги...


 Cred ca una din cele mai perverse, perfide si obsecene inventii umane este banul. Mi s-ar putea reprosa ca data fiind starea mea materiala, afirmatia de inceput nu este decat fructul defularii mele; si pentru ca trebuie sa raspund la o ipotetica acuzatie, spun ca aceasta stare a devenit fireasca si nu imi mai starneste nici un fel de reactie. Nu am frustrari, nu am depresii din cauza ei. Acum sa revin la subiect si sa-l dezvolt putintel.
    Momentul cand omului i-a venit nefericita idee de a creea banul fara sa-si imagineze consecintele, se plaseaza acum vreo patru mii de ani. Tot atunci se plaseaza , cred eu, verbul care va face o mare cariera de-a lungul timpului, verbul "a avea". Din acel moment, banul isi incepe perfida lucrare in lume. Specialistii spun ca la vremea aia, aurul si argintul aveau o forta simbolica puternica si erau aproape de religie si putere in tot bazinul mediteraneean. Nu voi dezvolta cum si de ce era asa, voi trece direct la momentul in care un rege lydian desacralizeaza aurul si il face sa circule sub forma de monede. Acel moment este fundamental pentru tot ce a urmat. Sub ocrotirea verbului "a avea", comertul s-a dezvoltat;ne aflam in perioada in care se pun bazele imensului imperiu al banilor. Istoria inventiilor monetare a ultimilor trei regi:  din Asia Minor Occidentala povestita de Herodot a fost confirmata de specialisti. Accentuez faptul ca odata aparuta moneda in materialitatea sa, nimic nu o va putea opri in demersul sau de dominare a indivizilor si prin ei a tot ce exista pe planeta asta.
    Se spune, de altfel, ca inventarea monezii a avut un rol la fel de important ca inventarea rotii, busolei sau tiparului. Eu spun ca rolul sau in dezvoltarea umana este inferior celorlalte, dar a reusit sa le domine si sa si le apropie.
    Banul a schimbat modul de viata al oamenilor. La inceput a fost doar o parte a cotidianului lor, iar mai apoi, a preluat conducerea. A pervertit minti si o face in continuare; a dezvoltat pana la refuz dorinta de "a avea", devenind pentru unii un scop in sine si a facut multe victime.
    Cele mai cunoscute victime ale banului sunt Iisus Christos si Juda Iscariotul. Suma= 30 de arginti. Pentru aceasta suma Iisus a fost crucificat, iar Juda s-a sinucis. Apoi, victimele se tin lant...copii care isi ucid parintii pentru mosteniri, talharii care s-au banalizat cu timpul, omoruri care fac deja parte din cotidianul nostru, minciuni care nu mai revolta pe nimeni, verticalitate pierduta, demnitate atrofiata, sunt efectele marelui si atotputernicului ban. El s-a instalat asa de bine si temeinic in universul nostru incat conceperea vietii fara bani este cel mai mare cosmar. Cei care nu il au sunt sanctionati, iar cotidianul lor este o pedeapsa continua. Cei care il au i-au devenit supusi ascultatori ca sa nu il piarda, au devenit un fel de drogati. Tot el le-a dezvoltat un fel de cinism special (a nu se confunda cu cinismul lui Diogene); ei pun un pret pe orice si oricine. Binecunoscutul citat machiavelic "scopul scuza mijloacele" este un principiu esential. Banul a devenit monarhul absolut al vietii pe aceasta planeta. Nimeni nu-i poate scapa.


    Daca "banul este ochiul dracului", umanitatea se scalda in privirile lui.

joi, 14 ianuarie 2010

Dan Bittman, prietenul ministrului

    Recunosc ca Dan Bittman imi este simpatic. Baiat frumusel, zambet sugubet, privire sagalnica si replica destul de spontana. Muzician ( a se intelege termenul in conotatia lui mai usoara), animator tv, el se descurca bine in aceste doua activitati destul de apropiate, dar a vrut mai mult si pentru ca este prieten de chefuri cu actualul ministru de finante, a si primit. Cam la fel s-a intamplat si cu dl. Andrei Gheorghe.
   Iata-l, deci, pe dl. Bittman consilier al domnului Vladescu. Care este rolul sau?! Ei bine, el trebuie sa-l consilieze pe dl. Ministru cu privire la relatia institutie(a se citi minister) - populatie. Acum, vin si ma intreb cum va face el concret lucrul asta. In naivitatea mea, ma gandesc  ca o asemenea misiune implica o cunoastere perfecta a celor doua parti, respectiv, Ministerul de Finante si populatia. Adica sa cunoasca pe dinafara si pe dinnauntru considerentele si consecintele unei decizii ministeriale, sa o raporteze la situatia sociala, sa stie cu precizie si in detaliu cu ce se ocupa ministerul si altele asemenea.
    Pe de alta parte, mai precis,de partea cealalalta a relatiei, dl. Bittman ar trebui sa fie un fin cunoscator al societatii romanesti, sa aiba notiuni solide de sociologie, sa fie un as al comunicarii externe.
    Personal, nu cred ca domnia sa are toate aceste calitati si nu cred nici ca stie ce va face cu adevarat in noua sa functie.Cat despre o strategie privitoare la relatia minister-populatie, nici nu poate fi vorba.
    Acum, la final, imi permit sa dau glas unei nedumeriri; care o fi raportul dintre posturile libere de la ministerul de finante si numarul prietenilor ministrului. Sper sa fie in favoarea posturilor ca sa apuce si persoane competente macar unul sau doua.





PS. Am citit in "Romania Libera" ca Andrei Gheorghe il apreciaza pe Dan Bittman pentru ca nu a intarziat niciodata la concerte. Asta da recomandare!!!

miercuri, 13 ianuarie 2010

Entre la lucidité et la folie...


    Je pense, de plus en plus souvent,  que mon destin était d' être folle; de contrarier toutes les règles établies et de crier sur les toits et dans les rues les vérités qui font peur. Peut être que le fait de ne pas l'être me fait ce mal de vivre et me donne l'envie de tout ce que j'aurais pu faire à l'abri de la folie. Peut être que cette envie est la cause de ma lassitude qui augmente chaque jour...qui prend la place de toutes les entrailles de mon âme. Je ne suis pas folle, mais je ne suis non plus normale. Et alors, comment je suis? Qui je suis? La femme normale qui respecte toutes les règles en grinçant des dents ou la potentielle folle qui se serait moquée de tout ce qui est établi par les uns et avaler sans mâcher par les autres. Ou, peut être, je suis les deux à la fois, imparfaite...ni tout à fait folle...ni tout à fait saine...Une pauvre femme déchirée entre ce qu'elle aurait pu être, ce qu'elle est et ce que les autres croient qu'elle est.

vineri, 8 ianuarie 2010

Vineri, 8 ianuarie 2010

     E frrriiiigggg!!! E foarte frig si simt ca imi ingheata si gandurile, si privirile, si cuvintele; cand ma gandesc ca in Romania temperatura este pe +, imi vine sa sar in primul avion si sa ma intorc in tara unde, prin anii 80, frigul, frica si foamea erau politica de stat. Bineinteles ca e doar un gand speriat de frig si asa o sa si ramana. Nu pentru ca nu as vrea sa vin in Romania, nu vin pentru ca acum nu pot.
    Imi puteti replica "daca vrei, poti", ca in reclama tembela de la inceputul anilor 90. Pe vremea aia, o auzeam la fiecare colt de strada...devenise componenta de baza a unei noi limbi de lemn, inca la inceput pe vremea aia. Acum, nimeni nu mai repeta indemnul; a cazut in desuetudine, nu mai e la moda, lumea l-a uitat. Nici dracu' nu si-l mai aminteste! Sau poate ca el inca il mai sopteste unora la ureche si mai ispiteste cu el pe unul, altul. (Acum ma gandesc la dra. Basesu- ea vrut si, apoi, a si putut; la dl. Becali_ el vrea si poate, simultan). Dar sa_i las in pacea dorintelor lor neintelese de "vulgul popular".
    Cum spuneam, imi este frig, iar starea asta nu vine niciodata singura; se tine de mana cu frica. Sa nu ma intrebati de ce, pentru ca si eu ma intreb de ceva vreme si tot nu stiu. Am gasit doar cateva posibile raspunsuri:
1) poate ca sentimentul asta care coloreaza in gri fiecare secunda a ramas in mine de pe vremea aia, de care vorbeam mai inainte;
2) poate ca avansand in varsta, frica de moarte devine componenta indispensabila a cotidianului meu;
3) poate pentru ca nici pana acum nu mi-am gasit locul in lumea asta unde am aparut din intamplare.
    Poate...poate... Multe ipoteze si o singura certitudine__frica__stare anxioasa hibernala+usoare accente de revolta.
    Acu', la final imi amintesc doua modalitati de a trai pe care le-am descoperit in "Alexis Zorba" de Nikos Kazantzakis , prima ar fi sa traiesti ca si cum ai muri maine, a doua, sa traiesti ca si cum nu ai muri niciodata. Poate una din ele ar fi remediul pentru angoasa mea hibernala.

 

joi, 7 ianuarie 2010

Joi 7 ianuarie 2010

     Va promiteam ieri ca o sa va spun mai multe despre intreprinderea cu aspect de penitenciar in care lucrez. Fiind un subiect interesant, cred eu, voi reveni asupra subiectlui si alta data.
     Dimineata asta a fost copiuta fidela a celei de ieri. Pentru ca imi ingheata urechile si ma dor din cauza asta, mi-am cumparat o caciula si manusi asortate din Gara de Nord (deh, frivolitate feminina). Frig tare pe aici! A inceput perioada reducerilor (soldurilor ,cum zic francezii) si nu am platit mult pe ele. Despre perioada asta o sa va spun mai multe cu alta ocazie.
    Deci, sa continuu povestea intreprinderii....De cele mai multe ori, curtea si arhitectura unei case imi spun mai multe despre proprietar decat ar vrea el sa spuna. Asa s-a intamplat si de data asta. Zidurile de beton care imprejmuiesc curtea, sarma ghimpata, amprentele necesare pentru a putea intra, aspectul cladirii, imi spuneau ca proprietarii fac parte dintre cei care ajungand sa aiba un anumit statut financiar au o frica viscerala sa nu fie furati. Suspecteaza pe toata lumea si traiesc cu teama ca vreun angajat le-ar pune in discutie statutul de patron. Frica lor se manifesta pe doua planuri: in raport cu exteriorul si in raport cu subalternii. Bineinteles ca toate astea nu le-am gandit de prima data. Atunci, mi-am spus doar ca patronilor le este cumplit de frica.
     Acum, sa intram si in cladire. Ea are doua etaje si un parter. Culoare lungi cu birouri de o parte si de alta, iar langa usi, la fel de inalte ca ele, un geam care iti permite sa vezi ce se intampla inauntru. Daca salaratul munceste, se scarpina, casca...etc.Asta mi-a adus aminte o vizita facuta la Penitenciarul Craiova cand am vazut pentru prima oara in realitate o celula cu mica ferastruica prin care erau mereu supravegheati detinutii.
    Fiecare salariat are un P.C. cu internet, dar nu este orice fel de internet. Este unul limitat, fara yahoo, msn, facebook, radio, ziare si multe altele. Orice navigare este inregistrata ca si orice apel telefonic facut de pe telefonul portabil sau fix.
    Aici, in fiecare dimineata, cand dai nas in nas cu unul, altul, pe langa salutul obisnuit, esti intrebat ce mai faci, daca esti bine...etc. Nu ca ar interesa pe cineva. Este doar o obisnuinta fara substanta(pe mine ma enerveaza la culme). Pauza de masa dureaza doua ore (12-14). Intre orele astea, curtea se goleste de masini. A propos de masini, in fata cladirii sunt parcate masinile sefilor, iar in spate celelalte.

    Atmosfera este aproape tensionata. Frica de a nu spune ceva care poate fi interpretat o data ce ar ajunge la urechea patronilor a facut din salariati niste campioni ai discutiilor fara idei...o limba de lemn asumata in totalitate. Toti zambesc si mimeaza fericirea de a se afla in aceasta institutie. O alta frica, de fapt principala lor frica, este de a-si pierde postul. Frica asta a reusit sa anihileze orice urma de demnitate...patronul poate avea orice comportament fata de ei, ii este permis totul, dar sa nu-i dea afara. In timpul programului de lucru "demnitatea este daunatoare sanatatii" asa ca trebuie evitata.

miercuri, 6 ianuarie 2010

Jurnal



    Miercuri - 6 ianuarie - 2010 -Paris

     Pentru ca am un blog, m-am gandit sa am si un jurnal; un fel de jurnal de blog; un hibrid. In sfarsit, ceva in genul asta...
     Ce o sa scriu in el?! Inca nu stiu; depinde de inspiratie, de stare, de sentimente, de oamenii pe care ii intalnesc, vad, ascult...Sunt multe criterii si sper sa am mereu ceva de spus, voua, celor care, poate, poate, ma veti citi.
     Deci...sa incep jurnalul...
     Astazi, miercuri...adica prima miercuri din 2010 m-am trezit, ca de obicei, la 6 fara 10; greu; regretand caldura plapumei si cu frica de frigul de afara (-6°). Cu miscari de robot adormit am apasat pe butonul cafeteriei, am mers la buda, toaleta de dimineata. Intretimp, cafeaua catifelata, amaruie, cumsecade si promitatoare de senzatii confortabile a fost gata de pus in "canoaia" mea. Ceea ce s-a si intamplat. Acum, ar trebui sa va spun la ce ma gandesc eu cu noaptea in cap...sa construiesc fraze introspective cu gust de madlena prustiana si accente psihifilozofice. Asa ar face orice intelectual care se respecta si tine la imagine. Cum eu nu sunt nici intelectual care se respecta si nici nu tin la imagine, va spun sincer, sincer, ca asa de dimineata nu ma gandesc la nimic. Neuronii mei (aia care au mai ramas) isi continua somnul si bine fac. Ascultand scalambaielile simpatice ale animatorilor de pe Virgin Radio; acum o sa fac o paranteza... asta (dau premii celor care isi trezesc apropiatii cu noaptea in cap si in mod original: clopote, talangi, aspiratoare, drujbe, trompete...etc-reactiile victimelor sunt pe masura), beau cafeaua si fumez prima tigare. Dupa, cand ma simt cat de cat trezita ma imbrac si plec.Intru in Parisul inghetat, cu oameni inghetati ca si mine; cu autobuze calduroase pe dinauntru si cu o Gara de Nord care nu doarme niciodata. Drumul de acasa (Montmartre) si pana la serviciu (Soisy sous Montmorency) il consider ca pe o penitenta pentru greselile facute cu voia sau fara voia mea. Trec pe langa cateva biserici si il rog in gand pe Doamne,Doamne sa ma si sa ne ierte. Ajung la serviciu. Serviciul asta al meu nu seamana cu nimic din ce v-ati putea imagina. Nuuuu! Este ceva cu totul special si cu multe accente demne de universul kafkian.

     Detalii

     Gardurile sunt din beton si au pe ele sarma ghimpata. Se intra pe baza de badge si amprenta. Cladirea completeaza fericit peisajul - doua paralelipipede care se unesc intr-un unghi drept. Sa nu va imaginati ca lucrez intr-un penitenciar...nu, nici pe departe...este o banala intreprindere familiala de constructii.

    Va promit ca maine va spun mai multe despre intreprinderea asta si despre ce fac eu, ce ar trebui sa fac si ce nu fac aici.

marți, 5 ianuarie 2010

Scrisoare pentru Mihai

                                                       Draga prietene,

    Iti multumesc ca existi si astfel faci lumea suportabila.Frumoasa rugaciune; este frumoasa mai ales prin ceea ce isi propune si ce iti propune...Stiu,depresia mea poate parea superflua cand te raportezi la nenorocirile ce lovesc in fiecare minut...exista intotdeauna cineva intr-o situatie mult mai rea, mult, mult mai rea. Stiu bine asta, dar exercitiul asta nu mai functioneaza in ce ma priveste. Acum,desi poate parea grotesc, invidiez imbecilii care isi traiesc intreaga viata in certitudini. Nu se indoiesc de nimic, pentru ei nu exista decat doua culori alb/negru. Poate ca ei au dreptate, poate ca aceasta aptitudine de a nuanta ne face mai mult rau decat bine. Sincer, nu stiu...
    Mi-as fi dorit ca la varsta mea sa am acea intelepciune care sa-mi permita detasarea; sa ma fereasca de deceptii; sa ma faca sa zambesc in fata nesimtirii, egoismului, indiferentei...intr-un cuvant, prostiei. Ei bine, nu o am...si de fiecare data cand dau peste ea am aceeasi atitudine de ranit revoltat. Acum ma simt cumplit de obosita si poate ca depresia asta de inceput de an este o manifestare a oboselii sufletului.
    Rugaciunea mea cotidiana "Ajuta-ma Doamne sa-mi gasesc linistea!"

                         Te imbratisez!


                                       Ema

luni, 4 ianuarie 2010

La inceput de an

    Sunt deprimata..si asta mi se intampla din ce in ce mai des.Cred ca resursele mele de optimism sau, cum zicea G. Liiceanu, portofoliul meu de iluzii este pe cale de a se epuiza.

    De obicei, la inceput de an eram opimista, plina de speranta...Acum, nimic,nimic...ZERO. Poate de vina este anul care a trecut, plin pana la refuz de dezamagiri...poate de vina este varsta...poate de vina este VIATA...sau poate nu este nimeni de vina, asa trebuie sa se intample si asa se intampla. Degeaba incerc eu sa gasesc explicatii...ele sunt prea multe pentru a le putea aduna.