.D. Salinger, J.D. Salinger, J.D. Salinger

Par Frédéric Beigbeder (Lire), publié le 01/07/2007

Il pleut sur la clairière, le sol est boueux, mes chaussures vernies s'enfoncent dans la gadoue et j'ai honte d'avoir traversé l'Atlantique pour déranger mon Dieu. Je glisse sur un chemin de terre, après avoir tourné à l'angle de Platt Road et Lang Road en direction de la ferme mythique de J.D. Salinger. Au village de Hanover, la libraire du Dartmouth Bookstore où il s'approvisionne régulièrement en nouveautés a refusé de m'indiquer où habite l'auteur de L'attrape-coe; urs. Elle s'est mise à rougir quand je lui ai demandé s'il était venu récemment. Du coup, j'ai rosi moi aussi; un moment ignoble à passer. En face, à la pâtisserie Lou's où J.D. déjeune parfois le week-end, le garçon a levé les yeux au ciel quand je lui ai commandé le même donut que l'écrivain «et par la même occasion, la route pour sa maison». Je lui ai expliqué ma théorie: Salinger aime les donuts car ce sont des beignets troués au milieu, comme les gruyères que son père importait quand il était enfant. La disparition de J.D. est sa manière de devenir le trou au centre du donut. C'est aussi la raison pour laquelle Salinger pratique l'homéopathie: il veut devenir le médicament dilué dont l'eau se souvient. Il faut se sauver pour sauver les autres. Le serveur a tourné les talons et j'ai encore rougi en m'apercevant qu'il lui manquait un bras. Etranges contrées où tout disparaît... Cornish me rappelle Twin Peaks.
Plus près de chez lui, même silence méprisant de tous les voisins. J'ai l'impression d'être un paparazzo. La région entière respecte la vie privée du père de Holden Caulfield. Ils se sont tous ligués contre les intrus. Je révise mes questions. Lorsque je vais sonner à la porte, il me faudra choisir le mot juste. J'hésite. Je pourrais commencer par remercier J.D. Salinger d'avoir libéré mon pays des nazis il y a soixante-trois ans. Cinquante soldats de sa compagnie sont tombés en une heure devant lui quand il a débarqué sur Utah Beach. Mais ce serait une entrée en matière franchement «cheezy». J'aurais pu aussi lui apporter des donuts? Ou lui réciter la tirade de Franny dans Franny et Zooey (1961): «Il faut répéter sans arrêt le mot Dieu. Est-ce que tu as entendu raconter quelque chose de plus fascinant de toute ta vie? C'est une coïncidence extrêmement étrange, de voir qu'on rencontre partout des gens qui sont des religieux très sincères et très profonds et qui vous disent qu'en répétant le nom de Dieu sans arrêt, on fait arriver quelque chose, on parvient à le voir.» Mais là il risquerait d'avoir la trouille: la seule chose pire qu'un admirateur, c'est un admirateur illuminé. Aurais-je dû venir avec une très jolie fille de 14 ans? A une époque J.D. leur ouvrait ses portes, mais à 88 ans il a dû s'assagir (et puis sa jeune femme Colleen O'Neil risquerait de me donner des coups de balai). Je tergiverse sous la pluie qui froisse ma veste neuve. J'aimerais lui dire qu'en ce moment je comprends ce qu'il a voulu signifier au reporter du New York Times qui le harcelait il y a une trentaine d'années: «Publication is a terrible invasion of my privacy.» Devrais-je lui crier «Au secours pardon!» avant de partir en courant? Je préfère vous prévenir tout de suite: pour savoir si j'ai rencontré ou non l'écrivain le plus reclus du monde, il va falloir patienter jusqu'en octobre. Je m'en voudrais de briser le suspense du thriller réalisé par Jean-Marie Périer: Salinger va mourir, film à grand spectacle que nous avons tourné à Cornish, New Hampshire, début juin, et qui sera diffusé sur Canal Jimmy à l'automne prochain. Si je me suis permis de revenir sur le sujet, c'est peut-être parce que je pense que Franny a raison: répéter le nom de Dieu augmente nos chances de le rencontrer.

Astazi...

    Astazi, traiesc...merg, respir, gandesc, ma gandesc, vorbesc, ma intreb, imi raspund, visez, ma plictisesc, plictisesc, ma angoasez, ma enervez, tremur, ma condamn, ma iert, iert, uit, plang, rad, iubesc, ma revolt...

    Astazi, traiesc...maine, poate, voi face altceva...

Program de marti

     Ce voi face astazi :

- ma voi gandi pe mine catava vreme, apoi ii voi gandi si pe ceilalti (prieteni, anonimi, antipatici si simpatici, la gramada);

- voi continua traducerea articolului cu si despre Mos Craciunul deconspirat de Claude Levi Strauss, cu scopul de a-l pune mai tarziu pe blog ( ma gandesc sa-l pun prin martie);

- ii voi mai spune doua, trei vorbe lui Danut ca e baiat bun si tin la el; Are blog si pot sa trec pe la el si neanuntata;

-voi medita cateva minute la esecurile mele ( doar un pic, pentru ca daca ma las ispitita de ideea asta, nu voi mai avea timp pentru altceva);

- voi merge cu pasi virtuali pe Facebook sa vad ce mai zic si ce mai fac prietenii din spatiul aasta;


- voi citi o carte proasta; aia buna, maine. Astazi ma doare un ochi (stangul) si tot capul.


- o voi suna pe mama sa-i zic la multi ani ca e ziua ei;


-ma voi retrage pentru cateva minute in atmosfera filmului despre Gainsbourg si voi visa cu ochii deschisi ca sunt in stare sa cant;


- voi privi un tablou de Vermeer pe internet ca sa am si eu un moment de intimitate si intelegere cu umanitatea;


-voi reflecta la faptul ca din cand, in cand, ma simt straina in lumea asta, dar o sa-mi treaca repede...


    Si cam gata...daca voi face si altceva decat am pus in lista, e vina hazardului...eu sunt complet si irecuperabil nevinovata.

Lunea antipatica...

    Probabil, nu sunt singura care are chef sa scrie, dar nu are cui; sau daca are cui, stie ca nu-l va interesa subiectul. Cred, banuiesc ca blog-ul a fost inventat de cineva care suferea de aceeasi stare. Scrii pe el si defularea e gata. Pe langa asta, mai are si avantajul de a se adresa tuturor si nimanui, in mod special. E o pierdere in multime ( a nu se citi o baie de multime...hi,hi, hi !!!); e un fel de "anonima semnata".

    Joia trecuta, in tren, pe cand ma intorceam acasa, am izbucnit in ras. Cei din vagon s-au uitat lung la mine,dar cum francezii sunt bine-crescuti, dupa cateva momente de nedumerire, fiecare si-a vazut de treaba. De ce am ras ?!
    Mi-am dat seama ca prin doua cai total diferite, eu si Karl Popper am ajuns la aceeasi concluzie in ce-l priveste pe Hegel.
    Popper, pe parcursul a catorva capitole, in cartea sa "Societatea deschisa si dusmanii sai" argumenteaza de ce nu este de acord cu Hegel, ba mai mult, concluzia este ca il detesta.
    Nici eu nu il suport pe Hegel, chiar il detest. Motivul: imi este imposibil sa parcurg mai mult de patru pagini scrise de el.

    Deci, Popper, pe calea cunoasterii, eu, pe calea ignorantei, am ajuns la aceeasi concluzie: amandoi il detestam pe Hegel. Cum sa nu izbucnesc in hohote de ras ?!

    In dimineata asta, mi-a atras atentia ceva ce mi s-a parut ca semana cu inceputul unui hohot de ras, ulterior s-a dovedit a fi, de fapt, un hohot de plans. Vecinul de birou tocmai primise un telefon prin care i se anunta ca i-a murit bunica. Bizar, nu?! Inceputul unui hohot de plans sa semene cu inceputul unui hohot de ras.

La serviciu...

    Astazi la serviciu. Ea rade vulgar, el vorbeste calm. Ea face aluzii erotice, el rade insinuant. O use se deschide...o voce neutra saluta...apoi nimic...apoi o use trantita. Ea a plecat razand vulgar. El a plecat razand increzator. Ziua promite week-end-ul care va veni.

    Vecina mea de birou tranteste usa de iti vine sa crezi ca vrea sa zguduie tot mapamondul. Ma trezeste. Ma aduce cu picioarele pe podele. Dilema mea existential-mediocra a fost rezolvata.


    Parca a s iesi pe usa din dos a vietii mele (toti avem o use din dos pe care iesim atunci cand vrem sa nu ne vada nimeni) si m-as duce...m-as tot duce...pana cand as face ocolul pamantului pe jos. Apoi, cum e si firesc, pentru ca pamantul e rotund, as re-intra in propria-mi viata pe usa din fata. Sunt sigura ca nimeni nu va baga de seama absenta. Asta nu pentru ca ei sunt indiferenti, ci pentru ca sunt prea ocupati.

Cea mai rock dintre filozofi - interviu aparut in "Philosophie Magazine" - n°35 dec.2009 - ian.2010 partea a treia si ultima

    Ph.Mag - Spuneti ca French Theory a introdus in America un fel de sexualizare a filozofiei, mai precis o homosexualizare si o feminizare.
    Avital Ronell - Ar fi multe de spus despre asta. Filozofia a fost intotdeauna homoerotica, daca nu homosexuala. Nu trebuie sa va amintesc ca termenul "seminar" vine de la "samanta", ca in operele seminale se inoata in sperma, ca totul se petrece intre barbati. Este de notorietate, dar surprinde atunci cand o spun. Intrebarea care ramane este urmatoarea: cum sa intri in casa filozofiei daca nu esti barbat, cu ce proteze sau ce altceva? Exista tot felul de raspunsuri posibile. Kant, de exemplu, a impus ideea ca ar trebui sa scrii ca un porc pentru a fi un adevarat filozof. Apoi, chiar si cei care la inceput aveau un stil au sustinut ca scriau prost pentru ca intretimp devenisera filozofi. Este aproape o carte de identitate pe care trebuie sa o purtam si sa o aratam. In schimb Nietzche, a carui scriere este de o frumusete deosebita, spune ca pentru a citi, oamenii trebuie sa-si scoata cismele. Ce punem in picioare pentru a citi, a scrie, a face filozofie: balerini, cisme de cow-boy sau, mai nou, tenisi? Gasim adesea in texte cate o urma a ceea ce au incaltat filozofii pentru a gandi.
    Ph.Mag - Putin atrasa de intreg, ati dezvoltat arta de a potrivi resturile, in sensul de ceea ce ramane negandit in traditia filozofica sau respins in afara sa pentru ca nu este demn de a fi gandit.Prostia, de exemplu, va foloseste sa construiti, in "Stupidity", o teorie a cunoasterii si mai schitati o ontologie a drogului cu "Addict"...
    Avital Ronell - In privinta intregului, as folosi o parabola a lui Kafka, atunci cand spune ca exista speranta ,dar nu pentru noi. Exista poate intreguri, dar nu pentru mine. Modul meu de lucru este sa raspund apelurilor, chiar impotriva vointei mele, si asa s-a intamplat ca un prieten sa-mi propuna sa scriu despre prostie. Raportul cu propria-mi prostie este supradeterminat de sentimentul pe care l-am avut, copil fiind, ca eram idioata, ca nu intelegeam nimic. Am remarcat ca toti marii poeti au scris un poem despre un idiot, facand din prostie o figura a reflectiei pure. Or, sa te apropii de prostie este foarte dificil pentru ca ea nu este doar limita negativa a gandirii ci si marginea ei, abisul din care tasneste inteligenta, cunoasterea.

"Addict" este un gest politic.Am vrut sa arat ca intreaga noastra cultura este fondata pe dependenta, ca drogul nu se refera doar la marginalii societatii. De altfel, m-am sprijinit pe marile texte europene, literare si filozofice, as fi putut multumi cu scrierile americane relevante. Pe de o parte, nu se stie prea bine ce este drogul; pe de alta, nu exista nici o epoca, nici un loc care sa nu implice drogul. Regina Victoria, de exemplu, a dus razboaie pentru a avea drepturi asupra comertului cu opium. Fara a mai vorbi de icoanele intelectuale care au fost toate, intr-un fel sau altul, niste drogati. Sigur, o pictez pe Emma Bovary ca pe o "dependenta (addict,in original  n.t.) si sustin ca romanul a fost ultimul mare stupefiant occidental, in timp ce contemporanii nostri se drogheaza cu fictiunea eficacitatii, performantei, tineretii etc. In sfarsit, am vrut sa arat ca razboiul american impotriva drogului este si un razboi contra creatiei, fantasemelor a-normale, comportamentelor deviante.
    Ph.Mag. - In "Telephone Book" revizitati demontand gandirea despre tehnica a lui Martin Heidegger.
    Avital Ronell - Acest filozof a gandit tehnica, ca o forta ostila si implacabila care urma sa invadeze si sa denatureze Fiinta, ca si cum ea ar fi exterioara, straina omului. Or, adevarata problema este dorinta umana de a fi invadat, supus, dominat de tehnica. O dorinta ascunsa, la fel cu dorinta de securitate a Statului .Tehnica nu poate fi surprinsa doar printr-o gandire politica. Pozitia mea este ambivalenta, stiind ca tehnica a fost intotdeauna legata de femeie. Olaritul, bucataria, tesutul...toate astea au fost mereu apanajul femeilor. Vreau doar sa spun ca, la fiecare inventie, ceva s-a miscat privitor la inchisoarea domestica a femeilor. Cutiile de conserve, de exemplu, le-au deschis usile, au putut sa paraseasca bucataria catva timp, sa se ocupe un pic mai mult de ele. Acelasi lucru cu aspiratorul. Istoria telefonului furnizeaza o alta dovada. Pentru prima data, femeile erau chemate sa munceasca in afara casei lor, ca standardiste sau operatoare. S-a incercat numai cu barbati, dar degetele lor erau prea goroase pentru a lucra. De fiecare data a fost o mica revolutie despre care nu gasim nici o urma in marea istorie.
    Ph.Mag. - In "Test Drive" interogati modul in care stiinta a transformat raportul nostru cu adevarul...
    Avital Ronell - In aces eseu reiau drumil care a facut din adevar un proces stiintific, experimental, testabil. Pornind de la criza rationalismului modern despre care vorbea Husserl, m-am oprit la primele experiente fizice ale lui Boyle care a introdus necesitatea etica de a polemiza politicos, de a fi onest - pentru ca si stiinta este confruntata cu autoritatea, dogmatismele. Voiam sa ma apropii de acest moment auroral despre care vorbeste Nietzche cand scrie ca "stiinta ne minuneaza". Fara vehementa, dar cu multa fermitate, sustin ca stiinta poate fi aliatul nostru cel mai mare si nu acest fel de raceala alienanta care obiectiveaza si diminueaza existenta noastra, care ne epuizeaza, ne exploateaza, isi bate joc de noi. Pe de alta parte, stiinta ar trebui sa ne protejeze, sa ne procure un adapost, sa inventeze "galaxii de bucurie", cum spunea tot Nietzche. Astfel, am vrut sa reconectez stiinta cu poezia. Iata o unire care merge rau, dupa cea a filozofiei si stiintei. Realizez ca nu incetez sa vizitez cupluri destramate si divortate interogandu-le: de ce v-ati despartit? Copiii au suferit? Ce ramane din membrii acestui cuplu care isi faceau cadouri in fiecare dimineata si se iubeau intr-un fel de armonie poetica uitata pentru totdeauna?
    In sfarsit, pun problema foarte filozofica a adevarului in lumea noastra dominata de stiinta  si de pulsiunea generala de a testa si a testa. Mai este de conceput sa treci proba adevarului fara obligatia testului? Traim totusi intr-o lume in care lucrurile trebuie sa fie divedibile, falsificabile, testabile. Ca si cum de la moartea lui Dumnezeu - filozofic vorbind, bineinteles - am avea nevoia de a descalifica totul, de a revoca, testa pentru ca nu mai suntem siguri de nimic.
    Ph.Mag. - Scrieti ca" prietenul este inca de vazut, pentru filozof ". Prietenia este indispensabila gandirii?
    Avital Ronell - Incercam sa protejam viitorul sa nu ne pecetluim soarta. Simtim ca o responsabilitate sa pastram deschis ceva din Celalalt absolut, ceva ce nu putem inca imagina. Am impresia ca prietenia este mereu legata de aceasta neliniste raportata la moartea prietenului. Este un fel de doliu care se plateste imediat, italnind, imbratisand prietenul, stiind, cum spune Derrida, ca suntem responsabili de finitudinea celuilalt, fara a putea face mare lucru, obligati cum suntem sa lasam sa se intample ceva prin prieten, prietenului si cu prietenul. Dar prietenia este posibila? Prietena mea, romanciera Susan Sontag, credea ca nu, ca este daunatoare pentru gandire si pentru litere; pentru ca prietenii sfarsesc in a se constitui intr-o mafie. Dupa Reiner Maria Rilke, prietenia este cel mai mare examen final, test sau incercare, ceva care trebuie sa se spuna si sa se faca la infinit, recunoscandu-si propria imposibilitate. Prietenia era pana acum rezervata barbatilor: femeile, se pare, nu puteau fi prietene cu un ganditor. Dupa toata traditia filozofica, o prietenie se petrece doar intre barbati. Eu, cum sunt o femeie, privesc asta cu ironie.

Gata, asta a fost tot.

Maine, Claude Lévi-Strauss decodeaza mitul lui Mos Craciun

Cea mai rock dintre filozofi - interviu aparut in " Philosophie Magazine" n° 35 dec.2009 - ian. 2010 - partea a doua

Ph.Mag. - De ce ati plecat sa studiati in Germania?
Avital Ronell - Este complicat, foarte dureros. Exist, cred, in intervalele dintre "interzisul" pe care il reprezinta Germania in imaginarul meu si dorinta de a reveni acolo. Sunt animata de un fel de manie a restituirii. Dintotdeauna, gasesc ca este irational, inacceptabil, ca parintii mei au fost dati afara din cultura lor. Aproape ca, pentru ei, in raport cu ei am invatat germana, am venit sa studiez la Berlin si ca acum ma regsesc predand literatura germanica intr-o universitate americana. Asta a fost un sacrificiu pentru mine. Astazi imi spun ca ar fi trebuit sa fac studii de italiana sau franceza - ceea ce mi-ar fi placut foarte mult. Ma simt prizoniera si imi fac o datorie din a provoca nemtii si pe parintii mei.Pentru ca limba germana era un tabu, totusi! Este putin "double bind" la mine: afirm si infirm ceva.Doar pentru ata, nu ma las dusa de resentimente, precum unii dintre colegii mei care apeleaza la buldozere pentru a darama obiectul lor intelectual. Eu lucrez cu ceea ce amesteca ura si dragostea, dar nu o fac niciodata din pasiunea de a distruge.

Ph.Mag. - Dupa studiile dv. la Berlin, invatati la Paris sa puneti intrebari filozofilor...
Avital Ronell - Am facut sudii de filozofie, dar eram dezgustata. Nu suportam sa se inchida ochii in fata aspectelor obscure, rasiste sau de alt fel  pe care le gasim, de exemplu, la Hegel, dar si la marele nostru inaintas, Kant. Si iata ca Derrida soseste, el care nu lasa nimic sa treaca, el cel care urmareste si prinde criminali cu propria sa agentie de detectivi. Cu toate acestea, nu ii condamna si ii trateaza cu multa ironie, eleganta, generozitate, incercand sa inteleaga de ce filozofia se hraneste uneori din grosolanii sau refulari. Eu am venit atunci la Paris sa studiez cu el, insa pentru a-mi apropia gandirea sa mi-a trebuit o munce de pregatire foarte dura.

Ph.Mag. - In Franta, i s-a reprosat recent lui Jacques Derrida  apropierea de Marin Heidegger. Dv., deasemenea, lucrati despre, cu si contra Heidegger. Cum conduceti acest "corps à corps" periculos?
Avital Ronell - Aici intram in domeniul imposibilului si asta ma atrage. Ma simt interpelalta tocmai pentru ca este vorba de teritoriile inamicului. Este plin de capcane si minat, dar cred ca Heidegger ramane inconturnabil pentru cei care gandesc, cei care fac filozofie cu ardoare si seriozitate. Nu era datoria lui Derrida sa legitimeze o gandire asa de importanta si grava ca aceea a lui Heidegger. A facut-o ? Din contra, nu a incetat sa-l critice, sa-l demonteze. Se pare ca Heidegger a fost foarte deceptionant si insuportabil cea mai mare parte a timpului : a purtat crucea incarligata, si-a denuntat colegii evrei, a suprimat dedicatia catre maestrul sau Husserl care figura in lucrarea sa "Fiinta si Timp". Trebuie sa ne punem totusi intrebarea care erau conditiile care au permis lui Heidegger, sau lui Blanchot si chiar lui Bataille, pe scurt oamenilor celor mai avansati din generatia lor, sa nu poata rezista anumitor tentatii, anumitor perversiuni. Incerc sa gandesc aceasta situatie. Este schizofrenic la mine, dar nu pot sa ma prefac ca gandirea lui Heidegger nu exista pentru ca ar fi mult mai periculos si problematic decat acceptarea acestei lupte.

Ph.Mag. - Alegerea lui Barack Obama si atribuirea premiului Nobel pentru pace anunta, dupa parerea dv;, o noua era in Statele Unite?
Avital Ronell - Tocmai iesim din aceasta perioada de prostie traumatizanta a presedintiei Bush Junior si a ofensivei pe care a dus-o impotriva fiecarui concept. Este esential. Obama este un politician profesionist. Remarcabil si superior, dar un politician totusi. Cand a castigat alegerile prezidentiale, plangeam in fata televizorului ca multi altii, pentru ca o pagina din istoria rasismului se incheia. Pentru prima data puteam respira. Din pacate, ma tem ca va fi obligat sa urmeze anumite politici. Derrida spune ca nu exista frontiere absolute intre o epoca si alta, ca exista contaminari. Astfel, Obama nu este complet autonom. Sunt lucruri pe care le mostenesti, pentru ca el poarta cu el greutatea istoriei tarii si partidului sau. In orice caz, iata unul care isi asuma riscuri, care se pune mereu la incercare. Exista, in sfarsit, un adult responsabil la Casa Alba.

Partea a treia, maine