miercuri, 20 ianuarie 2010

Cea mai rock dintre filozofi - interviu aparut in " Philosophie Magazine" n° 35 dec.2009 - ian. 2010 - partea a doua


Ph.Mag. - De ce ati plecat sa studiati in Germania?
Avital Ronell - Este complicat, foarte dureros. Exist, cred, in intervalele dintre "interzisul" pe care il reprezinta Germania in imaginarul meu si dorinta de a reveni acolo. Sunt animata de un fel de manie a restituirii. Dintotdeauna, gasesc ca este irational, inacceptabil, ca parintii mei au fost dati afara din cultura lor. Aproape ca, pentru ei, in raport cu ei am invatat germana, am venit sa studiez la Berlin si ca acum ma regsesc predand literatura germanica intr-o universitate americana. Asta a fost un sacrificiu pentru mine. Astazi imi spun ca ar fi trebuit sa fac studii de italiana sau franceza - ceea ce mi-ar fi placut foarte mult. Ma simt prizoniera si imi fac o datorie din a provoca nemtii si pe parintii mei.Pentru ca limba germana era un tabu, totusi! Este putin "double bind" la mine: afirm si infirm ceva.Doar pentru ata, nu ma las dusa de resentimente, precum unii dintre colegii mei care apeleaza la buldozere pentru a darama obiectul lor intelectual. Eu lucrez cu ceea ce amesteca ura si dragostea, dar nu o fac niciodata din pasiunea de a distruge.

Ph.Mag. - Dupa studiile dv. la Berlin, invatati la Paris sa puneti intrebari filozofilor...
Avital Ronell - Am facut sudii de filozofie, dar eram dezgustata. Nu suportam sa se inchida ochii in fata aspectelor obscure, rasiste sau de alt fel  pe care le gasim, de exemplu, la Hegel, dar si la marele nostru inaintas, Kant. Si iata ca Derrida soseste, el care nu lasa nimic sa treaca, el cel care urmareste si prinde criminali cu propria sa agentie de detectivi. Cu toate acestea, nu ii condamna si ii trateaza cu multa ironie, eleganta, generozitate, incercand sa inteleaga de ce filozofia se hraneste uneori din grosolanii sau refulari. Eu am venit atunci la Paris sa studiez cu el, insa pentru a-mi apropia gandirea sa mi-a trebuit o munce de pregatire foarte dura.

Ph.Mag. - In Franta, i s-a reprosat recent lui Jacques Derrida  apropierea de Marin Heidegger. Dv., deasemenea, lucrati despre, cu si contra Heidegger. Cum conduceti acest "corps à corps" periculos?
Avital Ronell - Aici intram in domeniul imposibilului si asta ma atrage. Ma simt interpelalta tocmai pentru ca este vorba de teritoriile inamicului. Este plin de capcane si minat, dar cred ca Heidegger ramane inconturnabil pentru cei care gandesc, cei care fac filozofie cu ardoare si seriozitate. Nu era datoria lui Derrida sa legitimeze o gandire asa de importanta si grava ca aceea a lui Heidegger. A facut-o ? Din contra, nu a incetat sa-l critice, sa-l demonteze. Se pare ca Heidegger a fost foarte deceptionant si insuportabil cea mai mare parte a timpului : a purtat crucea incarligata, si-a denuntat colegii evrei, a suprimat dedicatia catre maestrul sau Husserl care figura in lucrarea sa "Fiinta si Timp". Trebuie sa ne punem totusi intrebarea care erau conditiile care au permis lui Heidegger, sau lui Blanchot si chiar lui Bataille, pe scurt oamenilor celor mai avansati din generatia lor, sa nu poata rezista anumitor tentatii, anumitor perversiuni. Incerc sa gandesc aceasta situatie. Este schizofrenic la mine, dar nu pot sa ma prefac ca gandirea lui Heidegger nu exista pentru ca ar fi mult mai periculos si problematic decat acceptarea acestei lupte.

Ph.Mag. - Alegerea lui Barack Obama si atribuirea premiului Nobel pentru pace anunta, dupa parerea dv;, o noua era in Statele Unite?
Avital Ronell - Tocmai iesim din aceasta perioada de prostie traumatizanta a presedintiei Bush Junior si a ofensivei pe care a dus-o impotriva fiecarui concept. Este esential. Obama este un politician profesionist. Remarcabil si superior, dar un politician totusi. Cand a castigat alegerile prezidentiale, plangeam in fata televizorului ca multi altii, pentru ca o pagina din istoria rasismului se incheia. Pentru prima data puteam respira. Din pacate, ma tem ca va fi obligat sa urmeze anumite politici. Derrida spune ca nu exista frontiere absolute intre o epoca si alta, ca exista contaminari. Astfel, Obama nu este complet autonom. Sunt lucruri pe care le mostenesti, pentru ca el poarta cu el greutatea istoriei tarii si partidului sau. In orice caz, iata unul care isi asuma riscuri, care se pune mereu la incercare. Exista, in sfarsit, un adult responsabil la Casa Alba.

Partea a treia, maine

marți, 19 ianuarie 2010

Cea mai rock dintre filozofi -interviu aparut in "Philosophie magazine" n°35 dec 2009-:ian 2010


    Avital Ronell are o reputatie sulfuroasa dincolo de Atlantic: critic radical al Statelor Unite, feminista militanta, propagatoare neobosita al virusului deconstructiei derridiene in toate campusurile universitare americane...Cea care este supranumita "la dame noire de la Franch Theory" are, de cativa ani, publicul sau in Franta gratie traducerii a cinci titluri din opera sa si a conferintelor pe care le sustine impreuna cu Jean-Luc Nancy et Hélène Cixous, printre altii.
    Inca din tinerete se zbate pentru a introduce reflectia in domeniile unde lipsea. Dansatoare, ea intra in filozofie prin critica literara. Viata si gandirea sa sunt un ocol, ca si cum nu ar fi putu construi o filozofie americana decat printr-o intoarcere, riterarea traversarii existentiale si intelectuale a exilatei, dezradacinatei care a fost.

    S-a nascut in 1952 la Praga, intr-o familie de evrei germani; parintii sai lucrau atunci la ambasada israeliana. Patru ani mai tarziu, familia pleaca in Statele Unite dupa o tentativa dureroasa de a se stabili in Israel. In anii '70, studiaza hermeneutica la Berlin. In 1979, dupa doctoratul la Princeton, il intalneste pe Derrida. Este inceputul unei lungi prietenii. Ea urmeaza cursurile sale la Paris si conduc impreuna un seminar anual la New_York University unde este numita profesoara de literatura germana. Temele sale de reflectie sunt cele comune vietii cotidiene: telefonul, dependenta, prostia, tehnica, conflictul si razboiul. Ea le explodeaza, le intinde, le disemineaza pana se transforma in noi concepte.

Ph. Mag. - Spuneti ca gandirea dv. s-a nascut in strada. De ce reveniti mereu acolo?
Avital Ronell - Filozofie inseamna iubirea de intelepciune; eu pun accentul pe ostilitate si lupta. Ceea ce mi s-a si reprosat. Totusi, filozofii sunt si razboinici care se bat intre ei, cum o dovedesc anatemele si excluderile la fiecare clt de cartografie filozofica. Am invatat multe in strada. Sosirea la New-York, dupa tentativa familiei de a se stabili in Israel, a fost un mare soc: in naivitatea mea credeam ca toata lumea trebuie sa fie de origine evreiasca. Ceea ce nu era evident cazul. Se parea ca nu toata lumea iubea evreii! Aceasta a fost o sursa nesfarsita a nedumeririlor mele. A trebuit sa invat sa gandesc repede si sa raspund pe loc micilor caizi care ma martirizau. Nu aveam alte arme de aparare. Din cauza asta, ma simt datoare pentru totdeauna  strazii new_york-eze. Nu vreau sa o idealizez, dar acest inceput greu m-a obligat sa-mi caut refugiu in gandire, reflectie. Pentru a ma face respectata, va fi trebuit sa-mi arat forta prin alte mijloace decat tocmai forta. Si asta de la varsta de sase ani! Este o tema pe care o regsesc la Platon si care ma intereseaza mult: ce sa faci daca esti slab, iar persuasiunea retorica nu merge? Intre retorica si arme exista o a treia cale pentru a impune o autoritate?

    Ph.Mag. - Faceti teme de gandire din deprimarile dv., enervarile dv ca si din exil.
    Avital Ronell - America a fost un soc pentru parintii mei, dar aveau o mare capacitate de a nega disperarea. S-au apucat sa iubeasca "noua lor lume", Coca Cola, sa creada in mitologiile vehiculate prin filme. Instalarea lor in Israel fusese traumatizanta. Era foarte greu pentru niste citadini europeni sa traiasca in kibbutz-uri. Mama nu mai putea. Ea voia ca totul sa mearga bine, dar a vazut ca noi ierarhii, vechi prejudecati, alte rasisme cresteau in interiorul visului. Cei care nu cunoscusera lagarele de concentrare erau dispretuiti de cei care traversasera acest desert. Iesita din marea burghezie evreiasca, era tratata drept un copil rasfatat si ii reprosau, ca si tatalui meu, de a fi pastrat o legatura profunda cu cultura germana.


     Urmarea interviului, maine...

luni, 18 ianuarie 2010

Dans l'univers de Gainsbourg, un tournage extraordinaire Par Sandra Benedetti (Studio Ciné Live), publié le 18/01/2010 à 10:43 - mis à jour le 18/01/2010 à 14:43


On en parle depuis des mois, de ce film sur Gainsbourg, réalisé par un maestro de la BD, Joann Sfar. Les plateaux étaient fermés, le secret bien gardé. Mais pas pour nous. Visite guidée d'un tournage de rêve sur des airs de Gainsbourg.
Quand l'eau de ta bouche remonte au bord de tes dents, je crois boire un vin de Bohème amer et vainqueur, un ciel liquide qui parsème d'étoiles mon coeur ! «Le serpent qui danse», 1962

Elle se penche et voilà ses doudounes, comme deux rahat-loukoums à la rose, qui rebondissent sur ma nuque boum boum. Je pense à la fille du Calife, de la mille et deuxième nuit... «Chez Max coiffeur pour hommes», 1976

"Ce n'est pas un biopic sur Serge Gainsbourg, c'est un mensonge basé sur tous les mensonges de Serge Gainsbourg. C'est ultra-documenté mais faux. C'est un conte. Gainsbourg avait une personnalité qui permet d'aller dans l'étrange. Il était provocateur mais il avait aussi un côté enfantin, je voulais retrouver tout ça. On m'a souvent proposé de réaliser des films tirés de mes BD, j'ai toujours dit non. À un moment, mon producteur, Marc du Pontavice, m'a demandé ce que je voulais faire. J'ai répondu :«Un film sur Gainsbourg.» La famille refuse tous les scripts depuis quinze ans, mais elle a accepté le mien. Je voulais imposer mon univers tout de suite, alors j'ai tout dessiné, les décors, les costumes, les cadrages.» Joann Sfar marche à grands pas, parle tout bas, sourit aux étoiles. Heureux. C'est son premier film. Lui, il est dessinateur de BD, quelque chose comme une méga-star dans le milieu. Dans Le chat du rabbin, il croque des femmes capiteuses aux chevelures d'Orient échappées des Mille et une nuits. Sa plume sait la douceur d'une hanche, l'arrondi d'un sein, l'affolement d'une cuisse, la sensualité d'une crinière. Sfar adore Pascin, mais c'est à Courbet qu'il fait penser. L'un des maîtres de Gainsbourg au temps où il se voulait peintre. Il n'y a pas de hasard. Pour une scène d'amour entre Bardot et Gainsbourg, Sfar fait poser Laetitia Casta telle une odalisque. Nue à tomber, belle à crever. Il la sertit de mille détails, précieux comme des broderies persanes. C'est ainsi que Gainsbourg devait voir BB, idole de chair et de courbes. Joann en a la certitude. Comme l'homme à la tête de chou, il aime les femmes. Toutes les femmes. Qu'elles soient longilignes et opalescentes comme Lucy Gordon, sa Jane Birkin de 22 ans. Ou bien sinueuses et mystérieuses comme Mylène Jampanoï, sa Bambou qu'il fait danser dans une houle de cheveux noirs sur la piste d'un night-club. «Elle est belle, non ? Éric Elmosnino, on dirait Gainsbourg, là. Il a fallu cinq heures de maquillage pour arriver à ça. Il est si ressemblant qu'on ne le met pas tout de suite dans le film. J'ai peur qu'après, les gens fassent des comparaisons», s'inquiète Sfar en montrant ses rushes.


Parfois je rêve, je divague, je vois des vagues. Et dans la brume au bout du quai, j'vois un bateau qui vient m'chercher. «Le poinçonneur des lilas», 1958
La péniche déserte où se réfugient Lucy Gordon et Éric Elmosnino entre les prises tangue doucement. Le plancher grince et gémit comme un galion. Lucy s'est emmitouflée dans une redingote de fourrure, Éric a rabattu les pans de sa veste.
Lucy : «On essaie de ne pas penser qu'on joue des vrais gens. J'ai juste essayé de m'imprégner de Jane et de trouver la squelette de mon personnage.» Éric (hilare) : «La squelette ? T'es bien une Anglaise, tu confonds le masculin et le féminin, comme Birkin. T'as pas eu à te forcer beaucoup là-dessus.»
Lucy (rieuse) : «J'ai étudié tout ce que j'ai pu sur Jane et Serge dans la vie, pour être juste par rapport à eux, et dans mon jeu avec Éric. Mais après, il fallait que je m'abandonne, que j'oublie tout le travail préparatoire.»
Éric : «Il ne fallait surtout pas faire le musée Grévin.»
Lucy : «Il fallait que ce soit vivant, qu'on transmette des émotions, des choses qui nous surprennent... Joann ne raconte pas strictement la vie de Gainsbourg, c'est plus féerique. Ça nous laissait beaucoup plus de liberté pour incarner nos personnages. On est dans l'univers de Joann.»
Éric : «Je suis dans la construction de l'oeuvre de Joann, dans la compréhension de sa vision de Gainsbourg : un Gainsbourg fantasmé, qu'il voit avec son oeil d'homme et d'artiste, et à travers son rapport aux femmes. Quand j'ai compris ça, je me suis dit que je pouvais m'amuser à faire comme si. Au fond, je joue un mec qui tombe amoureux, qui est un peu saoul, et qui pleure parce que son chien est mort. À part ça, les codes (les oreilles, le nez, les fringues) sont tellement forts qu'il n'y a pas besoin d'en rajouter.»

Ex-fan des sixties, petite Baby Doll, Comme tu dansais bien le rock'n'roll Ex-fan des sixties, où sont tes années folles Que sont devenues toutes tes idoles «Ex-fan des sixties», 1978
Le défilé des bateaux-mouches s'est interrompu, quai Montebello. Les douze coups de minuit ont sonné depuis longtemps. Les basses d'une soirée techno sourdent d'une péniche amarrée plus loin. «C'est les Russes. On a décidé que c'était une fête russe, on les a vu arriver en vinyle, ça se fait plus le vinyle», rigole Joann. Le froid, humide, coupant, fait frissonner Lucy. Dans sa mini-robe ajourée, fichée sur ses hautes sandales, grands yeux noyés sous une lourde frange, elle a tout de la Baby Doll des sixties. Elle danse et tournoie, rit aux éclats. «On a auditionné 500 filles pour le rôle de Jane Birkin. On est allés jusqu'en Angleterre. Lucy faisait partie des premières, mais le casteur ne l'avait pas retenue. Quand je l'ai vue, j'ai su que c'était elle.» Sfar la contemple, attendri. «Je veux qu'elle se sente comme une petite fille qui danse toute seule dans sa chambre. Je veux que ce soit beau, érotique mais pas cul.» Lucy saute au cou d'Éric et l'embrasse. Sa robe remonte jusqu'aux hanches. «On voit trop la culotte de Lucy, il faut qu'elle lève moins les bras», crie le réalisateur. «Je veux que cette scène de baiser soit magique.» Donc ils recommencent. En trois entrechats, Elmosnino saute sur une bitte d'amarrage. Il ploie en arrière, gesticule. Joann Sfar se ratatine dans son anorak. «Il va tomber dans la Seine, je peux pas voir ça. Il a une grâce... C'est le fils de Jean-Louis Barrault et Louis Jouvet, mais il me fait peur. Il n'a aucune conscience du danger.»


La veille, Éric Elmosnino et Philippe Katerine tournaient de nuit à Montmartre. Une séquence où Boris Vian et Serge Gainsbourg, noirs comme des tuyaux de poêle, dégringolent les escaliers du Sacré-Coeur. Arrivé en bas, Vian s'allonge dans la rue. Gainsbourg, bourré mais concerné, lui demande : «Tu fais quoi ?» Vian lui répond : «J'attends un taxi.» Et il allume une cigarette. Gainsbourg, beurré mais solidaire, s'étend à côté de lui, clope au bec. «Les bagnoles, conduites par des cascadeurs, passaient à deux centimètres d'eux. Mais à aucun moment ils n'ont eu peur. Ça faisait rire Éric. À 5 heures du matin, il s'est mis à pleuvoir. Ils sont quand même restés sous la flotte, à se prendre des gerbes d'eau par les bagnoles, ils n'ont pas bronché.» Joann Sfar lève les bras au ciel. Sur quoi, les nuages déversent des trombes d'eau. «On attend que ça s'arrête ?» il demande à son directeur de la photo, Guillaume Schiffman. «Euh non, parce qu'il y a une tempête prévue à 5 heures.» Sfar, qui imaginait sa scène de baiser comme dans Un Américain à Paris, se retrouve soudain dans Chantons sous la pluie. On sort les bâches, les parapluies. La Baby Doll et l'homme à la tête de chou s'enlacent comme s'ils étaient seuls au monde. «Je suis venu pour te voler cent millions de baisers, cent millions de baisers, en petites brûlures, en petites morsures, en petites coupures. C'est un hold-up», fredonnait Gainsbourg. «C'est magnifique», murmure Joann Sfar. Il est 5 h 20 du matin, un jour vitreux se lève. Les fantômes de Jane et Serge se sont dissous dans l'aube. Lucy et Éric s'éloignent sur le quai...


Au 56, 7, 8, peu importe, de la rue X, si vous frappez à la porte, d'abord un coup, puis trois autres, on vous laisse entrer, seul et parfois même accompagné. Une servante, sans dire un mot, vous précède. Des escaliers, des couloirs sans fin se succèdent, décorés de bronzes baroques, d'anges dorés, d'Aphrodites, de Salomés... «L'hôtel particulier», 1971
Noir le salon, d'ébène la chambre, d'ombre les canapés sculptés. La reconstitution de l'hôtel particulier de Gainsbourg est une nuit sans fin emplie d'écorchés, de bronzes, de crânes, de statues, de bibelots. «L'appartement de la rue de Verneuil est l'un des rares endroits réels du film. Enfin, réel tel que les gens se l'imaginaient. C'est subjectif, tout est subjectif. Là, on tourne la scène de la crise cardiaque, quand Gainsbourg a 53 ans», commente Joann. Affalé dans un fauteuil tarabiscoté, Éric Elmosnino a le poil gris, une barbe de trois jours, le genou maigre. Faux nez, fausses oreilles, vrai Gainsbourg. «Heureusement que vous avez eu la force d'appeler. Il y a un hôpital où vous êtes suivi ?» demande un pompier agenouillé près de lui. Gainsbourg suffoque. «Emmenez-moi à l'hôpital américain.» Un pompier lui drape une couverture bleue sur les épaules, un autre le soulève. Il halète : «C'est quoi cette couverture dégueulasse ? Il y a un plaid Hermès sur mon paddock, allez le prendre.» Le chef des pompiers s'insurge : «On n'a pas le temps.» L'autre, flageolant, insiste : «Il est couleur crème, vous pouvez pas vous tromper, dépêchez-vous.» Il tremble sur ses jambes, osseux et voûté comme un vieillard. Silence de tombe dans le studio d'Épinay. «C'est un conte, mais je veux que l'émotion soit réelle. Je veux retrouver les films de Prévert, de Fellini. Je n'aime pas le cinéma réaliste, je trouve ça moche, j'aime le vrai cinéma, à l'ancienne presque.» Joann Sfar, sa scène en boîte, déverse ses trésors. Des rushes. Gainsbourg en flammes parmi ses tableaux en feu. Gainsbourg causant sucettes à l'anis à France Gall, jouée par Sarah Forestier. Gainsbourg entrant chez Juliette Gréco, intimidé, endimanché. Des cadrages ahurissants, des décors d'une luxuriance byzantine, des lumières de peintures flamandes. «Tu ne dis rien ?» Il n'y a pas de mot pour dire la magie. Seulement le souvenir de deux strophes, tirées du «Serpent qui danse» : «Comme un navire qui s'éveille au vent du matin, mon âme rêveuse appareille pour un ciel lointain.»
Gainsbourg (vie héroïque) - De Joann Sfar - Avec Éric Elmosnino, Lucy Gordon, Laetitia Casta, Philippe Katerine, Sarah Forestier...



Facebook cu gust de cenuse

    De vreo doua, trei luni frecventez constant facebook-ul. Motivul = posibilitatea de a regasi oameni pe care i-am cunoscut si carora le-am pierdut urma; posibilitatea de a face noi cunostinte.Astfel, am regasit oameni care mi-au confirmat inca o data buna parere pe care o aveam despre ei, dar si altii care , parca vrand sa contrazica dorinta mea de a-i vedea schimbati, au ramas incremeniti intr-o atitudine agresiva, ca si cum cineva le-ar pune in discutie inteligenta, cultura, talentul...etcPeste o astfel de veche cunostinta am dat de curand pe facebook. Speranta mea de a descoperi un om normal, fara agresivitati si sarcasme, fara ironii acide... doar un om care sa-mi raspunda la banalele intrebari"Ce mai faci? Ce ti s-a mai intamplat de cand nu ne-am vazut?" si de a continua discutia pe acelasi ton, calm si uman, mi-a fost spulberata. In loc de raspunsuri la intrebarile mele,m-am trezit cu o atitudine prezumtioasa, precedata de exprimarea temerii cum ca  opiniile sale s-ar putea sa ma supere. Ce a urmat...cum spuneam mai inainte...sarcasm si ironie...iar eu il intrebasem doar ce a mai facut de cand nu ne-am vazut.
    Cand am citit raspunsul care nu avea nici cea mai mica legatura cu intrebarile mele, prima reactie a fost o injuratura neaose si apasata...apoi, mi-am revenit, i-am raspuns civilizat si l-am dat afara din lista de prieteni. 
    Acum, la cateva zile dupa, imi pare rau de el. Sa ramai in aceeasi atitudine atata vreme, sa fii incapabil sa te ameliorezi, iar principalul scop sa-ti fie afirmarea neincetata a inteligentei pe care nimeni nu o contesta, trebuie sa fie foarte trist.

    Concluzia: nu e bine sa cauti si sa regasesti oameni care te-au dezamagit odata....e mai bine sa-i lasi acolo unde i-a plasat memoria.

vineri, 15 ianuarie 2010

bani, argents, money,金钱, ,soldi, деньги...


 Cred ca una din cele mai perverse, perfide si obsecene inventii umane este banul. Mi s-ar putea reprosa ca data fiind starea mea materiala, afirmatia de inceput nu este decat fructul defularii mele; si pentru ca trebuie sa raspund la o ipotetica acuzatie, spun ca aceasta stare a devenit fireasca si nu imi mai starneste nici un fel de reactie. Nu am frustrari, nu am depresii din cauza ei. Acum sa revin la subiect si sa-l dezvolt putintel.
    Momentul cand omului i-a venit nefericita idee de a creea banul fara sa-si imagineze consecintele, se plaseaza acum vreo patru mii de ani. Tot atunci se plaseaza , cred eu, verbul care va face o mare cariera de-a lungul timpului, verbul "a avea". Din acel moment, banul isi incepe perfida lucrare in lume. Specialistii spun ca la vremea aia, aurul si argintul aveau o forta simbolica puternica si erau aproape de religie si putere in tot bazinul mediteraneean. Nu voi dezvolta cum si de ce era asa, voi trece direct la momentul in care un rege lydian desacralizeaza aurul si il face sa circule sub forma de monede. Acel moment este fundamental pentru tot ce a urmat. Sub ocrotirea verbului "a avea", comertul s-a dezvoltat;ne aflam in perioada in care se pun bazele imensului imperiu al banilor. Istoria inventiilor monetare a ultimilor trei regi:  din Asia Minor Occidentala povestita de Herodot a fost confirmata de specialisti. Accentuez faptul ca odata aparuta moneda in materialitatea sa, nimic nu o va putea opri in demersul sau de dominare a indivizilor si prin ei a tot ce exista pe planeta asta.
    Se spune, de altfel, ca inventarea monezii a avut un rol la fel de important ca inventarea rotii, busolei sau tiparului. Eu spun ca rolul sau in dezvoltarea umana este inferior celorlalte, dar a reusit sa le domine si sa si le apropie.
    Banul a schimbat modul de viata al oamenilor. La inceput a fost doar o parte a cotidianului lor, iar mai apoi, a preluat conducerea. A pervertit minti si o face in continuare; a dezvoltat pana la refuz dorinta de "a avea", devenind pentru unii un scop in sine si a facut multe victime.
    Cele mai cunoscute victime ale banului sunt Iisus Christos si Juda Iscariotul. Suma= 30 de arginti. Pentru aceasta suma Iisus a fost crucificat, iar Juda s-a sinucis. Apoi, victimele se tin lant...copii care isi ucid parintii pentru mosteniri, talharii care s-au banalizat cu timpul, omoruri care fac deja parte din cotidianul nostru, minciuni care nu mai revolta pe nimeni, verticalitate pierduta, demnitate atrofiata, sunt efectele marelui si atotputernicului ban. El s-a instalat asa de bine si temeinic in universul nostru incat conceperea vietii fara bani este cel mai mare cosmar. Cei care nu il au sunt sanctionati, iar cotidianul lor este o pedeapsa continua. Cei care il au i-au devenit supusi ascultatori ca sa nu il piarda, au devenit un fel de drogati. Tot el le-a dezvoltat un fel de cinism special (a nu se confunda cu cinismul lui Diogene); ei pun un pret pe orice si oricine. Binecunoscutul citat machiavelic "scopul scuza mijloacele" este un principiu esential. Banul a devenit monarhul absolut al vietii pe aceasta planeta. Nimeni nu-i poate scapa.


    Daca "banul este ochiul dracului", umanitatea se scalda in privirile lui.

joi, 14 ianuarie 2010

Dan Bittman, prietenul ministrului

    Recunosc ca Dan Bittman imi este simpatic. Baiat frumusel, zambet sugubet, privire sagalnica si replica destul de spontana. Muzician ( a se intelege termenul in conotatia lui mai usoara), animator tv, el se descurca bine in aceste doua activitati destul de apropiate, dar a vrut mai mult si pentru ca este prieten de chefuri cu actualul ministru de finante, a si primit. Cam la fel s-a intamplat si cu dl. Andrei Gheorghe.
   Iata-l, deci, pe dl. Bittman consilier al domnului Vladescu. Care este rolul sau?! Ei bine, el trebuie sa-l consilieze pe dl. Ministru cu privire la relatia institutie(a se citi minister) - populatie. Acum, vin si ma intreb cum va face el concret lucrul asta. In naivitatea mea, ma gandesc  ca o asemenea misiune implica o cunoastere perfecta a celor doua parti, respectiv, Ministerul de Finante si populatia. Adica sa cunoasca pe dinafara si pe dinnauntru considerentele si consecintele unei decizii ministeriale, sa o raporteze la situatia sociala, sa stie cu precizie si in detaliu cu ce se ocupa ministerul si altele asemenea.
    Pe de alta parte, mai precis,de partea cealalalta a relatiei, dl. Bittman ar trebui sa fie un fin cunoscator al societatii romanesti, sa aiba notiuni solide de sociologie, sa fie un as al comunicarii externe.
    Personal, nu cred ca domnia sa are toate aceste calitati si nu cred nici ca stie ce va face cu adevarat in noua sa functie.Cat despre o strategie privitoare la relatia minister-populatie, nici nu poate fi vorba.
    Acum, la final, imi permit sa dau glas unei nedumeriri; care o fi raportul dintre posturile libere de la ministerul de finante si numarul prietenilor ministrului. Sper sa fie in favoarea posturilor ca sa apuce si persoane competente macar unul sau doua.





PS. Am citit in "Romania Libera" ca Andrei Gheorghe il apreciaza pe Dan Bittman pentru ca nu a intarziat niciodata la concerte. Asta da recomandare!!!

miercuri, 13 ianuarie 2010

Entre la lucidité et la folie...


    Je pense, de plus en plus souvent,  que mon destin était d' être folle; de contrarier toutes les règles établies et de crier sur les toits et dans les rues les vérités qui font peur. Peut être que le fait de ne pas l'être me fait ce mal de vivre et me donne l'envie de tout ce que j'aurais pu faire à l'abri de la folie. Peut être que cette envie est la cause de ma lassitude qui augmente chaque jour...qui prend la place de toutes les entrailles de mon âme. Je ne suis pas folle, mais je ne suis non plus normale. Et alors, comment je suis? Qui je suis? La femme normale qui respecte toutes les règles en grinçant des dents ou la potentielle folle qui se serait moquée de tout ce qui est établi par les uns et avaler sans mâcher par les autres. Ou, peut être, je suis les deux à la fois, imparfaite...ni tout à fait folle...ni tout à fait saine...Une pauvre femme déchirée entre ce qu'elle aurait pu être, ce qu'elle est et ce que les autres croient qu'elle est.