Vineri, 8 ianuarie 2010

     E frrriiiigggg!!! E foarte frig si simt ca imi ingheata si gandurile, si privirile, si cuvintele; cand ma gandesc ca in Romania temperatura este pe +, imi vine sa sar in primul avion si sa ma intorc in tara unde, prin anii 80, frigul, frica si foamea erau politica de stat. Bineinteles ca e doar un gand speriat de frig si asa o sa si ramana. Nu pentru ca nu as vrea sa vin in Romania, nu vin pentru ca acum nu pot.
    Imi puteti replica "daca vrei, poti", ca in reclama tembela de la inceputul anilor 90. Pe vremea aia, o auzeam la fiecare colt de strada...devenise componenta de baza a unei noi limbi de lemn, inca la inceput pe vremea aia. Acum, nimeni nu mai repeta indemnul; a cazut in desuetudine, nu mai e la moda, lumea l-a uitat. Nici dracu' nu si-l mai aminteste! Sau poate ca el inca il mai sopteste unora la ureche si mai ispiteste cu el pe unul, altul. (Acum ma gandesc la dra. Basesu- ea vrut si, apoi, a si putut; la dl. Becali_ el vrea si poate, simultan). Dar sa_i las in pacea dorintelor lor neintelese de "vulgul popular".
    Cum spuneam, imi este frig, iar starea asta nu vine niciodata singura; se tine de mana cu frica. Sa nu ma intrebati de ce, pentru ca si eu ma intreb de ceva vreme si tot nu stiu. Am gasit doar cateva posibile raspunsuri:
1) poate ca sentimentul asta care coloreaza in gri fiecare secunda a ramas in mine de pe vremea aia, de care vorbeam mai inainte;
2) poate ca avansand in varsta, frica de moarte devine componenta indispensabila a cotidianului meu;
3) poate pentru ca nici pana acum nu mi-am gasit locul in lumea asta unde am aparut din intamplare.
    Poate...poate... Multe ipoteze si o singura certitudine__frica__stare anxioasa hibernala+usoare accente de revolta.
    Acu', la final imi amintesc doua modalitati de a trai pe care le-am descoperit in "Alexis Zorba" de Nikos Kazantzakis , prima ar fi sa traiesti ca si cum ai muri maine, a doua, sa traiesti ca si cum nu ai muri niciodata. Poate una din ele ar fi remediul pentru angoasa mea hibernala.

 

Joi 7 ianuarie 2010

     Va promiteam ieri ca o sa va spun mai multe despre intreprinderea cu aspect de penitenciar in care lucrez. Fiind un subiect interesant, cred eu, voi reveni asupra subiectlui si alta data.
     Dimineata asta a fost copiuta fidela a celei de ieri. Pentru ca imi ingheata urechile si ma dor din cauza asta, mi-am cumparat o caciula si manusi asortate din Gara de Nord (deh, frivolitate feminina). Frig tare pe aici! A inceput perioada reducerilor (soldurilor ,cum zic francezii) si nu am platit mult pe ele. Despre perioada asta o sa va spun mai multe cu alta ocazie.
    Deci, sa continuu povestea intreprinderii....De cele mai multe ori, curtea si arhitectura unei case imi spun mai multe despre proprietar decat ar vrea el sa spuna. Asa s-a intamplat si de data asta. Zidurile de beton care imprejmuiesc curtea, sarma ghimpata, amprentele necesare pentru a putea intra, aspectul cladirii, imi spuneau ca proprietarii fac parte dintre cei care ajungand sa aiba un anumit statut financiar au o frica viscerala sa nu fie furati. Suspecteaza pe toata lumea si traiesc cu teama ca vreun angajat le-ar pune in discutie statutul de patron. Frica lor se manifesta pe doua planuri: in raport cu exteriorul si in raport cu subalternii. Bineinteles ca toate astea nu le-am gandit de prima data. Atunci, mi-am spus doar ca patronilor le este cumplit de frica.
     Acum, sa intram si in cladire. Ea are doua etaje si un parter. Culoare lungi cu birouri de o parte si de alta, iar langa usi, la fel de inalte ca ele, un geam care iti permite sa vezi ce se intampla inauntru. Daca salaratul munceste, se scarpina, casca...etc.Asta mi-a adus aminte o vizita facuta la Penitenciarul Craiova cand am vazut pentru prima oara in realitate o celula cu mica ferastruica prin care erau mereu supravegheati detinutii.
    Fiecare salariat are un P.C. cu internet, dar nu este orice fel de internet. Este unul limitat, fara yahoo, msn, facebook, radio, ziare si multe altele. Orice navigare este inregistrata ca si orice apel telefonic facut de pe telefonul portabil sau fix.
    Aici, in fiecare dimineata, cand dai nas in nas cu unul, altul, pe langa salutul obisnuit, esti intrebat ce mai faci, daca esti bine...etc. Nu ca ar interesa pe cineva. Este doar o obisnuinta fara substanta(pe mine ma enerveaza la culme). Pauza de masa dureaza doua ore (12-14). Intre orele astea, curtea se goleste de masini. A propos de masini, in fata cladirii sunt parcate masinile sefilor, iar in spate celelalte.

    Atmosfera este aproape tensionata. Frica de a nu spune ceva care poate fi interpretat o data ce ar ajunge la urechea patronilor a facut din salariati niste campioni ai discutiilor fara idei...o limba de lemn asumata in totalitate. Toti zambesc si mimeaza fericirea de a se afla in aceasta institutie. O alta frica, de fapt principala lor frica, este de a-si pierde postul. Frica asta a reusit sa anihileze orice urma de demnitate...patronul poate avea orice comportament fata de ei, ii este permis totul, dar sa nu-i dea afara. In timpul programului de lucru "demnitatea este daunatoare sanatatii" asa ca trebuie evitata.

Jurnal

    Miercuri - 6 ianuarie - 2010 -Paris

     Pentru ca am un blog, m-am gandit sa am si un jurnal; un fel de jurnal de blog; un hibrid. In sfarsit, ceva in genul asta...
     Ce o sa scriu in el?! Inca nu stiu; depinde de inspiratie, de stare, de sentimente, de oamenii pe care ii intalnesc, vad, ascult...Sunt multe criterii si sper sa am mereu ceva de spus, voua, celor care, poate, poate, ma veti citi.
     Deci...sa incep jurnalul...
     Astazi, miercuri...adica prima miercuri din 2010 m-am trezit, ca de obicei, la 6 fara 10; greu; regretand caldura plapumei si cu frica de frigul de afara (-6°). Cu miscari de robot adormit am apasat pe butonul cafeteriei, am mers la buda, toaleta de dimineata. Intretimp, cafeaua catifelata, amaruie, cumsecade si promitatoare de senzatii confortabile a fost gata de pus in "canoaia" mea. Ceea ce s-a si intamplat. Acum, ar trebui sa va spun la ce ma gandesc eu cu noaptea in cap...sa construiesc fraze introspective cu gust de madlena prustiana si accente psihifilozofice. Asa ar face orice intelectual care se respecta si tine la imagine. Cum eu nu sunt nici intelectual care se respecta si nici nu tin la imagine, va spun sincer, sincer, ca asa de dimineata nu ma gandesc la nimic. Neuronii mei (aia care au mai ramas) isi continua somnul si bine fac. Ascultand scalambaielile simpatice ale animatorilor de pe Virgin Radio; acum o sa fac o paranteza... asta (dau premii celor care isi trezesc apropiatii cu noaptea in cap si in mod original: clopote, talangi, aspiratoare, drujbe, trompete...etc-reactiile victimelor sunt pe masura), beau cafeaua si fumez prima tigare. Dupa, cand ma simt cat de cat trezita ma imbrac si plec.Intru in Parisul inghetat, cu oameni inghetati ca si mine; cu autobuze calduroase pe dinauntru si cu o Gara de Nord care nu doarme niciodata. Drumul de acasa (Montmartre) si pana la serviciu (Soisy sous Montmorency) il consider ca pe o penitenta pentru greselile facute cu voia sau fara voia mea. Trec pe langa cateva biserici si il rog in gand pe Doamne,Doamne sa ma si sa ne ierte. Ajung la serviciu. Serviciul asta al meu nu seamana cu nimic din ce v-ati putea imagina. Nuuuu! Este ceva cu totul special si cu multe accente demne de universul kafkian.

     Detalii

     Gardurile sunt din beton si au pe ele sarma ghimpata. Se intra pe baza de badge si amprenta. Cladirea completeaza fericit peisajul - doua paralelipipede care se unesc intr-un unghi drept. Sa nu va imaginati ca lucrez intr-un penitenciar...nu, nici pe departe...este o banala intreprindere familiala de constructii.

    Va promit ca maine va spun mai multe despre intreprinderea asta si despre ce fac eu, ce ar trebui sa fac si ce nu fac aici.

Scrisoare pentru Mihai

                                                       Draga prietene,

    Iti multumesc ca existi si astfel faci lumea suportabila.Frumoasa rugaciune; este frumoasa mai ales prin ceea ce isi propune si ce iti propune...Stiu,depresia mea poate parea superflua cand te raportezi la nenorocirile ce lovesc in fiecare minut...exista intotdeauna cineva intr-o situatie mult mai rea, mult, mult mai rea. Stiu bine asta, dar exercitiul asta nu mai functioneaza in ce ma priveste. Acum,desi poate parea grotesc, invidiez imbecilii care isi traiesc intreaga viata in certitudini. Nu se indoiesc de nimic, pentru ei nu exista decat doua culori alb/negru. Poate ca ei au dreptate, poate ca aceasta aptitudine de a nuanta ne face mai mult rau decat bine. Sincer, nu stiu...
    Mi-as fi dorit ca la varsta mea sa am acea intelepciune care sa-mi permita detasarea; sa ma fereasca de deceptii; sa ma faca sa zambesc in fata nesimtirii, egoismului, indiferentei...intr-un cuvant, prostiei. Ei bine, nu o am...si de fiecare data cand dau peste ea am aceeasi atitudine de ranit revoltat. Acum ma simt cumplit de obosita si poate ca depresia asta de inceput de an este o manifestare a oboselii sufletului.
    Rugaciunea mea cotidiana "Ajuta-ma Doamne sa-mi gasesc linistea!"

                         Te imbratisez!

                                       Ema

La inceput de an

    Sunt deprimata..si asta mi se intampla din ce in ce mai des.Cred ca resursele mele de optimism sau, cum zicea G. Liiceanu, portofoliul meu de iluzii este pe cale de a se epuiza.

    De obicei, la inceput de an eram opimista, plina de speranta...Acum, nimic,nimic...ZERO. Poate de vina este anul care a trecut, plin pana la refuz de dezamagiri...poate de vina este varsta...poate de vina este VIATA...sau poate nu este nimeni de vina, asa trebuie sa se intample si asa se intampla. Degeaba incerc eu sa gasesc explicatii...ele sunt prea multe pentru a le putea aduna.

Craciun fericit si un an nou,nout plin de bucurii !

Ce imi doresc de la Mos Craciun

    Imi doresc o liniste calma si cumsecade ca un Saint-Bernard mucalit.

    Imi doresc sa stau si sa admir fiecare trecere a fiecarei clipe; sa nu-mi pun intrebari existentiale cu raspunsuri imposibile...vreau doar sa stau tolanita in linistea mea si sa-mi zambesc, si sa-mi redescopar amintiri uitate, si sa refac portrete ca niste holograme tasnite din memorie, si sa dirijez cu gesturile lui Celebidache muzica fiecarui gand  , si sa uit...